În numărul din iulie 2008 al revistei National Geographic România se află articolul “Lumea dispărută de la Măgura-Gorgana” ( autor Cătălin Gruia ), dedicat cercetărilor făcute într-un sit al civilizaţiei Gumelniţa.
Între altele, mi-a atras atenţia un detaliu interesant: în satele “gumelniţene” sunt extrem de frecvente cazurile de incendiere a caselor. Unii arheologi cred în ipoteza “omorârii caselor” prin incendiere , la moartea cuiva sau în cadrul unui ritual. Alţii susţin cauzele naturale: case acoperite cu stuf, înghesuite una în alta, amestecul de lut şi paie din care sunt făcuţi pereţii, zilele uscate de vară…
Nu-mi explic însă de ce în condiţiile economiei de spaţiu (casele sunt înghesuite) nu s-a procedat la ridicarea imediată a unei case noi pe temelia celei arse ? Articolul menţionează că sub casele distruse de incendiu se găsesc resturi de construcţie nearse; dar invers ?
*
Incendierea ritualică a casei este atestată la vechii lituanieni; redau pe scurt câteva lucruri din cartea lui A.J. Greimas, “Despre zei şi despre oameni”:
Practica incendierii este legată de prezenţa, în casă, a unei divinităţi ambivalente – numită Aitvaras (un balaur sau şarpe aerian) - care îşi manifestă latura malefică.
Într-o legendă, un om -forţat de comunitatea care bănuia că adăposteşte un Aitvaras- îşi dă foc casei la cele patru colţuri şi se mută în alt loc. Alteori casa este incendiată de zeul celest Perkunas (stăpân al fulgerului); el însă nu face altceva decât să-l urmărească pe duşmanul său, Aitvaras, care este cuibărit în casă. Şi în acest caz, noua casă este construită în altă parte.
Prezenţa lui Aitvaras este dovedită de naşterea, în gospodărie, a unui animal orb sau infirm; în consecinţă, casa este incendiată de către proprietar, iar terenul pe care se află – părăsit.
Există şi o divinitate a domiciliului părăsit - zeiţa Apidėmė. Ea îi protejează, de asemenea, pe strămoşii care au locuit pe terenul fostei case. Azi apidėmė înseamnă “teren între două gospodării”, “mic câmp între două locuinţe”.
*
Apidėmė este desigur o divinitate chtonică, iar numele ei pare legat de cel al zeiţei scite Api - pe care Herodot o identifică Gaiei, Pământul-mamă.
Dacă există o legătură ( filiaţie ?) între presupusul ritual de la Măgura-Gorgana şi cel atestat la lituanieni, obiceiul având î.a.c. origini pre-indo-europene, e posibil ca numele zeiţei Api să fie şi el pre-indo-european; poate că acesta e unul din numele Marii Zeiţe a Neoliticului.
Ţin minte -ca prin vis – că despre aşa ceva am citit şi în legătură cu aşezările culturii Cucuteni; nu mai ţin minte unde.
Comentariu prin Nautilus — ianuarie 11, 2012 @ 9:49 am |
Țin minte că am citit cîteva fragmente din mitologia populară culeasă de Elena Niculiță-Voronca la începutul secolului trecut. Sînt explicații naive pentru tot ce ne înconjoară,pentru Dumnezeu, drac, soare și lună, stele, femeie și bărbat, creație, potopuri și uriași. E chiar una interesantă despre bătrîni.
Povestea zice că odată de mult, satul a hotărît ca cei prea bătrîni și nefolositori să fie omorîți. Numai un flăcău, din milă pt.tatăl său, a săpat o groapă unde l-a ascuns.Moșul îl învăța pe tînăr cînd să semene și unde, încît să evite seceta ce o prevedea prin experiența lui.După un timp, satul flămînzea crunt, numai flăcăul avea recolta bogată și cum nu era „năzdrăvan” l-au forțat să dezvăluie motivele ..succesului. Omul le-a spus într-un tîrziu că moșul lui e pricina prinosului, așa că de atunci n-au mai omorît bătrînii..și unii trăiesc și azi fără pensia lui Papură-vodă alias Băsescu!
Dacă cauți să înțelegi istoria neolitică a pămîntului ăsta, e de ajuns să răsfoiești o culegere de etnografie.Ce era valabil pentru noi e posibil să nu fie pentru baltici.
Comentariu prin Ioan Albu — ianuarie 16, 2012 @ 3:45 pm |