“TÂRȘ, târși, s.m. 1. Copac pipernicit, nedezvoltat, uscat; p. ext. pădure cu astfel de copaci, crescuți printre rădăcini și cioturi. 2. Cracă pe care se clădesc căpițele de fân, din care se fac îngrădituri primitive etc. [Pl. și: (n.) târșuri] – Et. nec.” ( DEX )
“TÂRȘ s. v. brad roșu, gătej, măturoi, molid, surcea, surcică, târn, uscătură, vreasc. ” ( Dicţ. de sinonime )
După DER, cuvântul provine din
“ Sl. trŭsĭ „lăstar” (Miklosich, Slaw. Elem., 27; Cihac, II, 403; Conev 50), cf. sb., slov., ceh. trs „viță-de-vie”, sb., slov. trš „buruiană, teren necultivat” “
O formă de plural a acestui cuvânt (cu sensul de “molid”) este “târşuri”, aşa cum apare în poezia “Moartea căprioarei”, de Nicolae Labiş:
“Mă iau după tata la deal printre târşuri,
Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi.”
Într-un comentariu mai vechi mă gândeam la originea acestui cuvânt în PIE *terK- “ramură” ( > gr. térkhnos “crenguţă”, lat. termes, termitis “ramură ciuntită” ).
Posibil legat de aceeaşi rădăcină avem şi:
“târcáv, -ă, adj. (reg.) 1. pleșuv, chel. 2. scurt, mic, ciuntit. 3. cu vegetație puțină.” ( DAR )
Eventual (?) chiar şi
“TÂRCÓL s. v. gard, împrejmuire, îngrăditură, ocol, ulucă.” (Dicţ. de sinonime) , ţinând cont că gardul primitiv e făcut din crengi şi mărăcini.
