“MARINÍCĂ s. v. vindereu, vânturel. ”  ( Dicţ. de sinonime )

“VINDERÉU s. (ORNIT.; Falco tinnunculus) vânturel, (reg.) marinică, șușugaie, vetrușcă, vinderel, (prin Olt.) șurligaie. ” ( Dicţ. de sinonime )

După DER, însă,

“vinderéu (-éi), s.m. – Șoim (Falco aesalon). Mag. vándor (sólyom) „(șoim) călător” (Cihac, II, 539; Gáldi, Dict., 98; R. Riegler, Miscell. Schuchardt, 2). Cf. vandralău.”

Acest Falco aesalon (sau Falco columbarius)  este în engleză merlin ; poate corespondentul etimologic al lui marinică.

“ ”small, strong European falcon,” early 14c., from Anglo-Fr. merilun, an aphetic form of O.Fr. esmerillon (Fr. émerillon), from Frank. *smiril (cf. O.H.G. smerlo, Ger. Schmerl ”merlin”). Sp. esmerejon, It. smeriglio also are Germanic loan-words.”  ( etymonline.com )

E posibil ca numele propriu Marin -diminutivat uneori în “Marinică” – să fi influenţat decisiv forma cuvântului românesc.

(sursa imaginilor: wikipedia )

“TÂRȘ s. v. brad roșu, gătej, măturoi, molid, surcea, surcică, târn, uscătură, vreasc. ” ( Dicţ. de sinonime )

După DER, cuvântul provine din

“ Sl. trŭsĭ „lăstar” (Miklosich, Slaw. Elem., 27; Cihac, II, 403; Conev 50), cf. sb., slov., ceh. trs „viță-de-vie”, sb., slov. trš „buruiană, teren necultivat” “

O formă de plural a acestui cuvânt (cu sensul de “molid”) este “târşuri”, aşa cum apare în poezia “Moartea căprioarei”, de Nicolae Labiş:

“Mă iau după tata la deal printre târşuri,
Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi.”

Într-un comentariu mai vechi mă gândeam la originea acestui cuvânt în PIE *terK- “ramură” ( > gr. térkhnos “crenguţă”,  lat. termes, termitis “ramură ciuntită” ).

Posibil legat de aceeaşi rădăcină avem şi:

“târcáv, -ă, adj. (reg.) 1. pleșuv, chel. 2. scurt, mic, ciuntit. 3. cu vegetație puțină.” ( DAR )

Eventual (?) chiar şi

“TÂRCÓL s. v. gard, împrejmuire, îngrăditură, ocol, ulucă.” (Dicţ. de sinonime) , ţinând cont că gardul primitiv e făcut din crengi şi mărăcini.

]]> http://hroderic.wordpress.com/2012/01/17/tars/feed/ 0 Roderick http://hroderic.wordpress.com/2012/01/10/despre-case-incendiate/ http://hroderic.wordpress.com/2012/01/10/despre-case-incendiate/#comments Tue, 10 Jan 2012 22:41:12 +0000 Roderick http://hroderic.wordpress.com/?p=871 ]]> În numărul din iulie 2008 al revistei National Geographic România se află articolul “Lumea dispărută de la Măgura-Gorgana” ( autor Cătălin Gruia ), dedicat cercetărilor făcute într-un sit al civilizaţiei Gumelniţa.

Între altele, mi-a atras atenţia un detaliu interesant: în satele “gumelniţene” sunt extrem de frecvente cazurile de incendiere a caselor. Unii arheologi cred în ipoteza “omorârii caselor” prin incendiere , la moartea cuiva sau în cadrul unui ritual. Alţii susţin cauzele naturale: case acoperite cu stuf, înghesuite una în alta, amestecul de lut şi paie din care sunt făcuţi pereţii, zilele uscate de vară…

Nu-mi explic însă de ce în condiţiile economiei de spaţiu (casele sunt înghesuite) nu s-a procedat la ridicarea imediată a unei case noi pe temelia celei arse ? Articolul menţionează că sub casele distruse de incendiu se găsesc resturi de construcţie nearse; dar invers ?

*

Incendierea ritualică a casei este atestată la vechii lituanieni; redau pe scurt câteva lucruri din cartea lui A.J. Greimas, “Despre zei şi despre oameni”:

Practica incendierii este legată de prezenţa, în casă, a unei divinităţi ambivalente – numită Aitvaras (un balaur sau şarpe aerian) - care îşi manifestă latura malefică.

Într-o legendă, un om -forţat de comunitatea care bănuia că adăposteşte un Aitvaras- îşi dă foc casei la cele patru colţuri şi se mută în alt loc. Alteori casa este incendiată de zeul celest Perkunas (stăpân al fulgerului); el însă nu face altceva decât să-l urmărească pe duşmanul său, Aitvaras, care este cuibărit în casă. Şi în acest caz, noua casă este construită în altă parte.

Prezenţa lui Aitvaras este dovedită de naşterea, în gospodărie, a unui animal orb sau infirm; în consecinţă, casa este incendiată de către proprietar, iar terenul pe care se află – părăsit.

Există şi o divinitate a domiciliului părăsit - zeiţa Apidėmė. Ea îi protejează, de asemenea, pe strămoşii care au locuit pe terenul fostei case. Azi apidėmė înseamnă “teren între două gospodării”, “mic câmp între două locuinţe”.

*

Apidėmė este desigur o divinitate chtonică, iar numele ei pare legat de cel al zeiţei scite Api - pe care Herodot o identifică Gaiei, Pământul-mamă.

Dacă există o legătură ( filiaţie ?) între presupusul ritual de la Măgura-Gorgana şi cel atestat la lituanieni, obiceiul având î.a.c. origini pre-indo-europene, e posibil ca numele zeiţei Api să fie şi el pre-indo-european; poate că acesta e unul din numele Marii Zeiţe a Neoliticului.

(sursa imaginii: wikipedia )

*

Îndemnul “diii !” este tratat de către dicţionare ca onomatopee ori creaţie expresivă:

“di interj. – Servește la a îndemna caii. Creație expresivă, cf. hi. Pare identică, în ce privește intenția și mijloacele expresive, cu diha, interj., cu care țiganii îndeamnă ursul dresat, cînd vor să-l facă să danseze (după Tiktin și Candrea, această ultimă interj. ar fi abreviere de la dihanie „animal”). ”  ( DER )

“DI interj. (Adesea cu „i” prelungit) Cuvânt cu care se îndeamnă la mers animalele de tracțiune, mai ales caii. [Var.: díe interj.] – Onomatopee. ” ( DEX 98)

Cred însă că ar putea fi legat de PIE *deye- ”a fugi, a se grăbi” ( v. gr. díō “fugă”, v.irl.  dīan “rapid” ).

*

Pentru a merge la stânga ori la dreapta, boii se îndeamnă cu “hăis”, respectiv “cea”.

Aceste direcţii spaţiale nu au nicidecum aceeaşi importanţă mistică.

Dreapta este … dreaptă, corectă, normală, justă, direcţie principală.

Stânga este secundară, dubioasă, cotită, strâmbă; vezi de ex. etimologia engl. left ( “from Kentish form of O.E. lyft- ”weak, foolish” ” – etymonline.com ). Şi în română “a trage hăis(a)” = a nu fi de acord cu alții.

Semantic, dualitatea cea – hăis ar putea fi aceea dintre încoace şi încolo (cf. expresiei “a merge încolo şi încoace” ; stânga fiind “încolo”, iar dreapta “încoace”)

Aşadar, cea ar putea fi coradical cu latinul cis- ( =”"on this side of”; de ex. în “cisalpin” ), din PIE *ki-  ( sau *k’e- ? )

De cealaltă parte, hăis ar putea fi înrudit cu lat. ex- , din PIE *eg’ .

Desigur, mai sunt şi alte posibilităţi.

“Hăis” ar putea fi un derivat al PIE *seuy ”stânga” ( avest.  haoya-, galez aswy, aseu ”stânga” ).

“Cea” aminteşte de aici, aicea … ( cu aceeaşi origine în PIE *k’e- )

“aíci, adv. – În acest loc. – Var. aice(a), ici, (a)icișa, ai. Lat. *ad hῑcce (Philippide, Principii, 92; Candrea-Dens., 26). Var. ai (Maram.) reprezintă lat. ad hic (Pușcariu, Dacor., VI, 305). Cf. aci. ” ( DER )

*

Tot un îndemn la mers, aplicat însă măgarilor, este “ciuş”:

“ciuș interj. – Se folosește pentru a îndemna măgarii. Origine probabil expresivă; coincide cu bg. și ngr. (DAR). Cf. ciuș, s.n. (înv., Munt., spate, spinare), din bg. na čuš. – Der. ciuști (var. țuști), interj. (exprimă o mișcare rapidă, ca săritura unui iepure, zgomotul unei palme etc.), cf. bîști; ciuști, vb. (a țîșni, a sări brusc un iepure); ciușdi (var. ciujdi), vb. (a se ghemui; a ciuli urechile; a tăia crengile; a fura), ale cărui prime două sensuri îl imită pe a ciuli, iar ultimul pe a ciupi (DAR consideră sensul de la a fura drept primar și derivă cuvîntul de la bg. čužd „ciudat”). “

În ultimă instanţă, ciuş ar putea deriva din PIE *kyew- ”a pune în mişcare” (…energia cinetică ; gr. kio, lat cio “a pune în mişcare”).

Aceeaşi origine o poate avea  ”HI¹ interj. Strigăt cu care se îndeamnă caii la mers. – Onomatopee.” ( Dex 98 )

*

Mai rămâne să oprim carul ( cu “aho” sau “ho”) sau să îl dăm îndărăt ( “a stui “).

“Aho” seamănă interesant cu “aha” ( “exclamație care exprimă mulțumirea cuiva că s-a lămurit sau că a găsit răspunsul la o întrebare care îl frământa ” ), dar nu sunt neapărat legate etimologic.

Ar putea fi înrudit cumva cu “a se ogoi” ( ? )

“ogoí (ogoiésc, ogoít), vb. A liniști, a împăca. – Var. ogoia. Sl., dar lipsește veriga cea mai apropiată, cf. v. sb. goi„pace”, sb. ugoiti „a crește”. – Der. ogoi, s.n. (liniște, calm); neogoi(a)t, adj. (neconsolat). ” ( DER )

M-aş mai gândi la lat. quies ( engl. quiet , corad. cu while) , PIE *kʷey(e)- ”to rest”.

“A stui” ( (reg.; despre boi) a face să dea carul îndărat ) poate să conţină la origine acel prefix ex-  (sau unul înrudit).

Am putea să ne gândim la ideea de “înapoi” (cf. ex- ) şi/ sau la ideea de a împinge (asta fac boii când dau carul îndărăt; o operaţie inversă trasului).

PIE *(s)teu-1 ( Pokorny ) “to push, hit” sau stem- “ to push; to stumble, stutter”.

O “ceapsă” foarte interesantă apare la un costum femeiesc din zona Hunedoarei, la 1910, prezentat pe site-ul http://www.romanianmuseum.com :

Din câte se vede, autorii site-ului menţionat compară ceapsa cu căciula dacică a regelui Decebal.

În reprezentările romane  (columna, monumentul de la Adamclisi), femeile dace sau gete nu par să poarte aşa ceva în cap (deşi zeiţa Bendis are “bonetă frigiană”).

Ceva asemănător, însă, e întâlnit la un costum de cneaghină din Ucraina (vezi aici) . Se poate ca această “ceapsă” să ne fi rămas de la slavi ( împreună cu titlul de cneaz , care în Transilvania medievală ajunsese să însemne doar un ţăran român mai înstărit ).

Pe acelaşi site mai sunt redate diverse costume populare din zona Haţegului; “ceapsa” apare doar la costumul feminin din subzona Hunedoarei, nu şi mai spre munte (subzona Pădureni, care ar trebui să fie mai “conservatoare” d.p.d.v. etnografic).

Originea autohtonă a acestui articol vestimentar pare deci îndoielnică, nefiind totuşi exclusă (tocmai aici…  )

Acesta a remarcat o aparentă asemănare între sanctuarele rectangulare dacice şi un anume fel de hambare de piatră întâlnite în nordul Portugaliei, numite espigueiros.

Nu cunosc istoria acestor espigueiros; e interesant faptul că poartă cruci pe acoperiş (fapt care totuşi nu ar fi neobişnuit la clădirile unei ţări catolice). Partea de sus a coloanelor seamănă într-adevăr cu tamburii rămaşi din templele dacice.  Totuşi, la grânarele portugheze există doar două şiruri de coloane (acestea fiind dealtfel în număr mic).

Unele sanctuarele dacice au fost luate drept hambare de către C. Daicoviciu (părere pe care, fireşte, nu o împărtăşesc); să fi contribuit la asta asemănarea cu “espigueiros” ?

(sursa imaginii: wikipedia )

Krikštai este vechiul An Nou lituanian.

După Algirdas Julien Greimas (în cartea “Despre zei şi despre oameni”, din care am preluat şi cele spuse mai sus), verbul krikštyti are următoarele sensuri:

-(considerat de bază)  a întreprinde ceva pentru prima oară

-a atinge cu vârful degetelor, a ronţăi

-a începe să construieşti o claie, legând primii patru snopi

Krikštas înseamnă fie unul sau mai mulţi snopi legaţi la baza unei clăi, fie locul cel mai de cinste la masă (capul mesei?), fie o cruce ridicată în amintirea unui mort ori o troiţă la margine de drum. Azi  înţelesul este cel de “botez”.

Krikštkelis, literal “calea unui krikštas” = răspântie, răscruce.

Krikštavone =“ceea ce este pus ori brodat încrucişat”.

*

Este evidentă asemănarea dintre numele sărbătorii Krikštai şi cel al Crăciunului nostru, care în vremuri străvechi marca -de asemenea- începerea unui nou an.

Originea lor comună ar putea să fie, cred, PIE *ker(y)-, *krēy- ”a separa, a despărţi, a distinge” (din care avem: a (dis)cerne, criză, critică ; m.irl. crich “hotar” ). În dicţionarul lui Pokorny ar fi *(s)ker-4, (s)krē- “a tăia”.

Crăciunul ar fi, în această optică, sărbătoarea care desparte anii; ar corespunde  şi sensului abstract de “a începe” al lit. krikštyti : începutul ca separare a noului de vechi (cf. tăierii simbolice a cordonului ombilical?).

*

În esenţă, cred că PIE *(s)ker “a se curba, a se îndoi” să stea (cf. Sorin Paliga) la originea numelui Crăciunului, dar nu neapărat în legătură cu sensul de cracă, buturugă (alb. kërcu ).

Crăciunul ar putea semnifica o “cotitură” a cursului timpului, în urma căreia ziua începe să crească, iar ziua să scadă. Sau invers , pentru că la bulgari Kračun este numit şi solstiţiul de vară.

Acest sens de “cotitură”=nou curs, început poate explica şi lit. Krikštai.

E uşor de văzut şi că lit. krikštas, krikštkelis , krikštavone nu pot să nu amintească – prin formă şi sens – de cruce.

*

PIE *k’rē-   ( > lat. creatio, crescere ) a dat în lituaniană  šérti  ( evoluţie fonetică “satem” ). Nu cred că ar sta la originea cuvântului Krikštai , deci probabil nici a Crăciunului.

Krikštai ar putea însă să nu-şi aibă originea în vreunul din radicalii PIE evidenţiaţi de studiile de până acum.

PIE  *krāwǝ- “a înălţa, a construi” (posibil engl. roof, lit. kráuti “a stivui, a încărca”  ) poate avea o înrudire îndepărtată cu rădăcina încă nereconstituită (?) a cuvântului.

Sensul de “a începe ceva nou” îl poate apropia vag de let. agrs “precoce, timpuriu”, IE agro- (Pokorny) “ top, first, beginning” ( cu v.ind. ágra- n. `foremost point or part, tip, front’, agrimá- `preceding, foremost’ ).

Pe lumea asta totul trece, dar nimic nu e zadarnic.

Să trăiţi, să înfloriţi !

Raza soarelui
Floarea Soarelui

Haideti fratilor, să mergem
Floricele să culegem

Raza soarelui
Floarea Soarelui

Să le culegem cu viţă
Să-mpletim o cununiţă

Raza soarelui
Floarea Soarelui

Şi sa facem o cunună
S-o-mpletim cu voie bună

Raza soarelui
Floarea Soarelui

Să o ducem lui Hristos
Să ne fie de folos.”

Oare ce floare e pomenită în textul acestei colinde?

Floarea soarelui, cea binecunoscută din culturile agricole ( Helianthus annuus), nu e o specie nativă; e originară din America. Mi se pare ciudat să apară atât de insistent într-un colind arhaic, în care este invocat Soarele, oricât de evident e legată de astrul diurn.

Există, cred, alte “candidate” native în flora României la titlul de “floarea Soarelui”.

Una este cea numită (cf. Dicţionarului de sinonime) floarea soarelui de câmp, aglică,  ferice, ferigea, oglice, teișor, barba-caprei, ferecă-albă (Filipendula vulgaris):

O alta este heliotropul (Heliotropium europaeum), numit şi “vanilie sălbatică” sau “iarba soarelui”  (cf. dicţionarelor: ” Vanilie sălbatică = plantă erbacee cu tulpina dreaptă, cu frunze eliptice, păroase şi cu flori albe sau violacee (Heliotropium europaeum).” ( DEX ) ; ”Plantă din familia boraginaceelor; vanilie sălbatică; (pop.) buruiana-dalacului; iarba-soarelui.” ( DN ) )

O alta ar putea fi păpădia; una din multele denumiri pe care le poartă este (cf. aceluiaşi Dicţionar de sinonime) floarea-sorului. Acest “sor” nu pare să corespundă niciunui sens cu care este menţionat în dicţionare. Poate că “floarea-sorului” este de fapt o “floarea-sorelui” (= “soarelui” ) ( ? ); independent de acest înţeles, “floarea-sorului” ar putea să fie cea din colindă.

Toate cele trei plante de mai sus sunt potrivite pentru a împleti cu ele o “cununiţă”, precum cea din colindă (spre deosebire de floarea soarelui cultivată).

(sursa imaginilor: wikipedia )

După S.Paliga, “… Related with Alb. bredh ‘id.’; also ‘to appear, to spring out’, Eng. brad ‘a nail with a blunt head’ < ie. *bhar- ‘a projection, nail’.”

Mai atrag atenţia derivatele PIE *bharu-  ”pădure de conifere” , despre care am mai vorbit (v.engl.  bearu ”pădure”, slav bor “brad, pin” ), ori *gʷerw- ”copac, băţ, suliţă” (gr.  barǘes ”copaci”, galez, bret. ber ”suliţă” ).

Mai multe alternative, dintre prima mi se pare mai probabilă.