Despre Cluj

Cred că o origine probabilă a numelui Clujului este, în ultimă instanţă, PIE *klā- “a pune, a clădi”.

În lituaniană klóju= hambar.

La origini, Clujul a fost, probabil, o aşezare rurală modestă ( fără prea mare legătură cu vatra părăsită a anticei Napoca ).

Întâlnim numele Cluj în Apuseni ( Vârful Clujului ). Coincidenţă sau nu, tot în Apuseni întâlnim şi Aradul ( râul şi satul Arada ) şi Deva ( râul Deva şi cătunul Deve ). E posibil ca toate aceste nume să fie vechi româneşti.

Un posibil coradical este “clucă” ( =grămadă, glugă ; potrivit, probabil, pentru numele unui vârf de munte ).

La jocul căluşarilor “mutul” se mai numeşte “cloj”. Este singurul căluşar mascat, cu faţa acoperită. S-ar putea ca numele sa provina tot din radicalul *kla, care în limbile baltice a dat şi cuvinte cu sensul de “a acoperi” ( leton klat, parklajs ).

Mai este banalul cuvânt englez- dar cu origine neclară – “cloth”.

Pentru “cloj” ( dar şi pentru “Cluj” ) o altă posibilă origine este PIE *k(‘)ley- “a acoperi, a ascunde” (  cu gr. klisíǟ “colibă, bordei”, v. irl. cliath “împletitură de nuiele, colibă” ( Baile Atha Cliath – vechiul nume al Dublinului ), engl. lid ).

După Pokorny, v. irl. cliath provine dintr-o rădăcină *k̂lei- “a se apleca, înclina”. 

*

O altă posibilitate este să admitem că numele Clujului ar putea fi sinonim cu al anticei Napoca. După I.I. Russu, “Napoca”, “Naparis” ar putea proveni din IE *sna-p- “umezeală”.

PIE *klān- “teren umed” (  lit. klanas ) ar putea să dea în română un *clunj > Cluj.

*

Mai există cuvintele, probabil înrudite

“hluj, hluji, s.m. (și hlújuri) 1. tulpină bățoasă a unor plante erbacee mari (ca porumbul); cocean. 2. cotor.” ( DAR )

“cloț¹, clóțuri, s.n. (reg.) 1. trunchi de stejar tăiat în bucăți; bălvan, bulan, butuc, colchiș, coltiș, gros; boc, buștean. 2. cui de lemn sau de fier folosit la înnăditul tânjelilor. 3. zăvor.” ( DAR )

În DER ( Al. Ciorănescu )

“cloț (clóțuri), s.n. – 1. Vîrf. – 2. Cui, știft, pivot. – 3. Fragment de cărămidă folosit la umpluturi. – 4. Trunchi, buștean. Origine incertă. Pare a fi o var. de la colț, alterată printr-o metateză, ca în clocoti › colcoti; sau mai curînd, creație expresivă, cf. clanț. DAR separă cele două cuvinte, cloț „fragment de cărămidă”, care provine din sb. kloca „pietricică”, și cloț „trunchi”, cui care derivă, după Borcea 183, din săs. K’lôts „trunchi” (cf. Scriban); această ultimă der. este puțin probabilă, dacă se ia în considerație extinderea cuvîntului rom. Semantismul concordă perfect cu cel al lui colț. Circulă de asemenea o formă cu infix nazal, clonț, s.n. (cioc; vîrf, țanc; dinte canin; vîrf ascuțit, ghimpe; ciocănel percutor), de uz general (DAR exclude nejustificat Munt.), și care se pune de obicei în legătură cu sl. kljunŭ „vîrf” (Cihac, II, 63; DAR), în ciuda dificultăților fonetice. Paralelismul cloț › clonț coincide cu cioc › cionc, ciot › ciont, bot › bont, etc. Der. cloțan, s.m. (șobolan. Mus decumanus), probabil plecîndu-se de la cloț „dinte” (după DAR, din sb. klokati „a înghiți”); cloțan, s.n. (vîrf ascuțit, țanc), cf. același sens la clonț; cloață, s.f. (cioc, gură; gură-spartă; babă vrăjitoare); clonț, adj. (știrb); clonțat, adj. (cu ciocul mare; obraznic, insolent); clonțar, s.m. (pasăre, Coccothrauster vulgaris); clonțan, s.m. (țanc, vîrf). Cloanță coincide perfect cu clanță; ceea ce pare să pledeze în favoarea unei origini expresive pentru toate aceste cuvinte.”

O origine probabilă a acestora poate fi PIE *klēu-,*klāu- “cârlig, ramură, cheie” ( lat. clāvis , lit. kliūvù , germ. Schloss ) . Din acest radical provine şi lat. claudō – dacă tot vorbim de Claudiopolis– şi numele Clisurii Dunării.

*

Alte posibilităţi ( nu sunt singurele ):

-PIE k̂lū- “a curăţa, a spăla” ( numele propriu Clyde, lat. cluō “a curăţa” ) sau un posibil *kel- “umed” ( vezi şi mai sus )

-puţin probabil, însă verificabil pe cale … palinologică : PIE *klew- “arţar”  ( lit. klevas, v. norv. hlünr ( din proto-germ. *xlunjaz ; să nu uităm de … gepizii de la Cluj ) ).