Pârâul Druiu (https://ro.wikipedia.org/wiki/R%C3%A2ul_Druiu), afluent al râului Bega Luncanilor, apare pe o mai veche hartă a Munților Poiana Ruscă (H.G. Krautner, colecția ”Munții Noștri”) ca ”Druia”. Muntele din care izvorăște se numește însă Druja.
Să fie diferența dintre ”Druja” și ”Druia” doar o inconsecvență a cartografilor?
Am putea avea în *drui sau *druie forma nesufixată a lui ”druete”:
”druéte (-éți), s. m. Par, bîtă. Origine necunoscută. După Diculescu 482, din gr. δρῦς; Rosetti, II, 116, îl pune în legătură cu alb. dru „lemn”.” (dexonline.ro, DAR (Al. Ciorănescu))
Druja ar putea prezenta un sufix -jă (?), cf. de ex. ”cârtoajă”:
”CÎRTOAJĂ subst. „om cicălitor” (DLR), prob. < vb. a cîrti; -E. „pantofi răi.” 1. Cîrtoajă, cu s protetic, Scîrtoaje M. (Puc 397). 2. Cartojani s. 3. Cărtogea și Cărtoage tt. (Olt). 4. Prob. Cărtoșa (Ard).” (dexonline.ro, cf. Dicționar Onomastic Românesc, N.N. Constantinescu)
Ținând cont de faptul că gr. δρῦς are și semnificația precisă de ”stejar”, *drujă ar putea însemna de ex. ”stejăret”. (PIE drū- ”tree”)
Din PIE dhreu– ”to crumble, grind” ar putea proveni numele unei roci friabile (cf. let. druska ”crumb”, lit. druskà ”sare”). Din muntele Druja s-a extras însă o rocă dură, cuarțul; conexiunea cu rădăcina menționată nu este exclusă, cuarțul prezentându-se uneori sub formă de fragmente, ”așchii” cu marginile ascuțite:
”Cuarţul a fost exploatat până în anul 1965 ca materie primă pentru fabricarea sticlei (vitrifiantul). Zăcământul se găseşte pe muntele Druja, pe versantul spre Valea lui Liman, în amonte de localitatea Colonia Fabricii. Straturile de cuarţ de la suprafaţă au fost epuizate, iar cercetare în profunzime nu s-a făcut.” (http://tomesti.ro/2012/03/24/petrografia/)
(Avem un regionalism interesant pentru ”cuarț, cremene”, anume gălătuș, probabil un dublet al fr. galet (intrat și în română, ”bolovan de râu”), a cărui origine este neclară, având surse latine sau galice; wiktionarul francez menționează un gallos ”piatră, stâncă” în galică.)
Desigur, originea mai ușor de acceptat pentru numele muntelui este antroponimul -de origine slavă- Druja. Însă nu concordă cu ceea ce mi-am propus aici, pe acest blog.
Istoriile lui Roderick 
Nu cunosc caracteristica hidronimului Druiu, dar speculând puțin prin prisma radicalilor IE, n-ar merge și cel care dă gr.dromos (race, running; racetrack; course, path) sau sanscr. drāti (“to run”) : *drā-, *der- “to walk, step, run” ?
https://en.wiktionary.org/wiki/δρόμος#Ancient_Greek
Druiu ar fi ceva în sensul hidronimelor Repedea și Bistrița, iar Druja ar fi alt derivat din același radical cu sensul (munte) cu pante abrupte, rapide.
gălătúș s.n. (reg.) 1. boț de mâncare. 2. lovitură la ceafă, ca să poată înghiți. 3. cremene, cuarț. 4. retezătură de copaci.
sursa: DAR (2002)
În afară de primul sens, celelalte ar putea avea o legătură cu un radical amintit aici pe site. Cred că avea forma *gʷel- cu sensul a lovi, la fel ca proto-germ.*kwaljanan : http://www.etymonline.com/word/kill
https://hroderic.wordpress.com/2014/08/02/galda/
https://en.wiktionary.org/wiki/Reconstruction:Proto-Indo-European/gʷelH-
Am unele dubii, bineînțeles. Germ. *kwaljanan are sens deoarece cred că provine din limbajul vânătoresc, așa cum indică termenii vechi englezești (vezi link-ul). Probabil că sensul original era a săgeta.
La noi nu pare să urmeze același parcurs logic, dar tot transpare o temă *gal- a lovi.
Comment by Sorin5780 — October 21, 2017 @ 2:52 pm |
În Poiana Ruscă e greu de găsit un munte cu pante abrupte. Vf. Druja nu e chiar greu de identificat cu google earth (caută Tomești jud. Timiș).
Pentru Druiu e posibil ce zici, cf. numelui râului Drava (Pokorny dreu- ”to run”). Dacă numele vârfului vine de la cel al râului, e plauzibil; ceea ce în principiu nu e exclus, cf. de ex. ”Vârful Bistrița” -în Maramureș. Aici e vorba însă de un pârâu mic, izvorând dintr-un vârf din care se desprind radial mai multe pâraie.
P.S. E posibil ca numele pârâului să fi fost tot Druja. Însă Druiu (Druia) se varsă în Bega Luncanilor între Tomești și Colonia Fabricii, unde au existat mulți alogeni. Poate aceștia să fi modificat denumirea pârâului, din vreo imposibilitate de a-l pronunța pe ”j” (?), fapt despre care trebuie să mă documentez. Am cunoscut de exemplu o spaniolă care nu putea să pronunțe numele zilei ”joi”, ci doar ”ioi” sau ”gioi”. Desigur, spanioli nu au fost pe-acolo, iar ungurii îl au pe j. Cine știe…
Comment by Roderick — October 21, 2017 @ 3:47 pm |
Pârâul apare ca ”Valea Drujii” chiar în cartea lui H.G. Kräutner (de unde este harta), la pag. 29. Inconsecvență de neamț :)
Comment by Roderick — October 23, 2017 @ 6:04 pm |
http://www.eilatgordinlevitan.com/druya/druya.html
Comment by Sorin5780 — October 29, 2017 @ 8:54 am |
Am putea avea în *drui sau *druie forma nesufixată a lui ”druete”: // rom. drui „lemn gros şi scurt” (v. DLR, s.v.)//
druete „buştean, buturugă, lemn mai gros în partea de sus a jugului”
pag.366: https://www.academia.edu/33673691/ETIMOLOGII_ROMÂNEŞTI_CONTROVERSATE._IPOTEZE_ŞI_SOLUŢII_2017_full_text_
http://starling.rinet.ru/cgi-bin/response.cgi?single=1&basename=%2fdata%2fie%2fpiet&text_number=2912&root=config
Comment by Sorin5780 — November 7, 2017 @ 9:50 pm |
Nu știu unde găsește Olteanu ”druete= (mulţime de) lemne, de butuci)”. Poate face o confuzie aplicând sufixul latin moștenit de noi (-ētum), așa cum cred că și bunget a fost romanizat. Nu exclud existența unor teme *dru- și *bung-/*bunk-, ci doar existența unui afix tracic pentru formații colective și locative, precum lat. -ētum (mai.v. -entum, cred eu) sau -āta (Sărata, Cireșata, Buscata).
Poate mă contrazic aici, pentru că am comentat acum nici două minute sub un alt articol despre anumite posibilități. Aș putea adăuga la discuția aceia triburile tracice Selletes, a cărui temă apare în toponimele Σηλυμβρία (Silivri), Σελλοί (-oi, locativ grecesc; tracic -ai?) și Carbileti.
N-am găsit eu foarte multe albanisme cu terminația -(e)t-, dar sunt câteva: det, (gheg) dēt ”mare” (*deubeta adânc, adâncime? arbăreș dejt, dejët), gobetë (=barc, ”deep place in water”)
– dacice: Drobeta (*dhrebh- ”sediment, yeast” sau *dhrebh-”to crush, grind”), guoleta (=lithospernon sau aetonion; *gāl-éta?), NP Râmbeta (masc.Râmbu, râmboi, râmboc), etc. Majoritatea cred că sunt din IE *-tos, *-ta, uneori cu o vocală tematică, alteori nu. Adică ori sunt la participiu trecut ori sunt adjective.
PS: mai e un sufix diminutival -ettus, -etta, pe care cred că l-am moștenit, dar ori era regional în Dacia din start ori e folosit tot mai puțin prin concurență cu altele.
Comment by Sorin5780 — December 20, 2019 @ 9:59 am |
“Grafia Drobeta, la Ptolemaeus Δρουφηγίς, ne arată, după părerea unora, că în limba dacică exista şi particularitatea dialectală a rostirii lui b ca φ sau, mai bine, a evoluţiei lui b la φ, iar în acest caz se explică prin « scriere inversă », împreunată cu «falsă etimologie », şi grafia Τιφήσας a Timişului.” http://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/dacoromania/pdf/BCUCLUJ_FP_279430_1931-1933_007.pdf
Am mai întâlnit Δρουφηγίς în alte articole, tot ca citat din lucrarea lui Ptolemeu care a fost modificată în răstimpul redescoperirii sale în 1300, deci Drubētis (Δρουβητίς) e mai aproape de originarul traco-dacic, deși acel -ētis cred că are o poveste a sa. Δρουφηγίς (Drufēgis) cred că-i o evoluție târzie între 271 și sfârșitul antichității, o variantă după un mai vechi *Druvēcis. Străromâna trebuie să fi evoluat și ea privind b intervocalic spre v, doar că greaca timpului încă nu avea ”vīta” (evoluția lui beta). (https://en.wikipedia.org/wiki/Ptolemy#Naming_and_nationality)
Dacă Timiș este o evoluție după Τιφήσας, Δρουφηγίς ar fi devenit *Drumița? Mai sunt unii care că exista o variantă Droupegis.
Mai sunt dacisme antice date de Ptolemeu cu un /f/, dar fonetismul tuturor acestor atestări sunt curioase. Începând de la Pulpudeva, care nu cred că are vreo legătură cu numele regelui Philip, apoi Triphulon, Biephi, Drufēgis sau Tifēsas ..mă întreb dacă e posibil ca fonemul v dacic să se fi transformat în f sau dacii aveau f din alt context sau conjectură, cum ar fi împrumuturi lexicale sarmatice unde anticul /χ/ ar fi fost transpus în /h/ și ulterior în /f/. Se întâmplă regulat în albaneză.
S-ar explica astfel numele Biephilor, poate și Triphulon ca influență sarmatică, deși Hajdeu presupunea că triburile astea nordice dau albanezii de azi, deci un dialect nord-tracic ar fi trebuit să evolueze mult timp separat de dacii din Transilvania. Prin urmare, orice gr.ph ar fi cu adevărat reconstruit *ps: *Tripsula.
Sau Triphulon este doar o traducere greacă a unui oiconim ce reprezenta adunarea a trei triburi într-o așezare (φύλο ”trib”).
Comment by Sorin — March 30, 2021 @ 8:55 pm |
Râurile Bega Luncani și Bega Poieni ar forma, conform lui Frățilă, râul Bega ce izvorăște din m-ții Poiana Ruscă. S-au dat două sau trei ipoteze și nici una Romanică. Eu cred că ambele provin din lat.biga, cu multiple sensuri de a dat diverse cuv.medievale .. car cu două roți și doi cai, creangă, -uță
Vezi fr.bigue (bigă) sau alb.bigë (twig) paralela lui degë (rom.deag)
.
Era și vreo două cuvinte autohtone neluate în seamă de dicționare: bigă (piatră), bigor (izvor carstic), poate și bicaz/bicaș (cremene).
Dar râurile astea bănățene cred că păstrează un relict romanic, dispărut între timp. Pun pariu că-l regăsim prin dicționarul acelui anonim cu dicționarul său româno-latin sau la un lingvist care cercetează vechi scrieri și toponime,…dar nu se va obosi să-l introducă în lucrări mari, Doamne ferește.
Aromanian bigã (“rock from the top of a mountain”)
mag.bőge (porțiune de canal cu două ecluze) nu l-am găsit, dar probabil e împrumut, românesc sau cultic.
https://www.yumpu.com/ro/document/view/16395970/volum-integral-facultatea-de-litere-istorie-si-teologie/169
https://en.wiktionary.org/wiki/bigë#Albanian
Pe următoare pagină mai este un termen vechi potoc. De obicei desemnează loc cu izvoare. Mă întreb dacă nu-i și el un vechi relict dacic, un derivat din potă (izvor) cu sufixul -oc (sufix augmentativ și terminație pentru formații colective)
Comment by Sorin5780 — December 29, 2017 @ 4:16 pm |
Bigă apare în aromână cu sensul de ”coardă de vie”, echivalent alb. bigë ”twig”.
Cu sensul de rocă nu este bigă, ci bigâ (cf. dicț. lui Papahaghi).
Dacă sensul este de “rock from the top of a mountain” amintește oarecum acel toponim Bigla (=”veghi”) analizat de D. Moldoveanu și care în daco-română ar fi devenit *bighe, dar nu e și cazul aromânei. Deci nu asta e explicația.
Comment by Roderick — December 29, 2017 @ 5:03 pm |
Vezi că s-ar putea strecura unele greșeli. Eu găsesc uneori aceleași cuvinte și cu â, și cu ă (pe net). Am crezut că-i influență bulgară (slavică) la început, acum nu știu. Alteori cred că observ un ɣ (gamaa) grecesc, pe care-l confund cu y.
Te doare capul cu unii dintre pârțarii ăștia. Măcar de ar avea șanse să-și întemeieze un stat în Balcani, aș înțelege pornirile astea de tip moldovenism sovietic, dar nu au. Șansa lor de a supraviețui ca limbă și cultură sunt legate tot de România, numai de am putea să ne salvăm pe noi mai întâi.
Comment by Sorin5780 — December 29, 2017 @ 5:47 pm |
Unii, doar unii. Probabil au uitat că ai lor au venit în România în calitate de români. I-aș trimite pe prostovani înapoi în Balcani, să se descurce pe plan local.
Comment by Roderick — December 29, 2017 @ 8:17 pm |
În 1626 și 1628, derivatul biglariu „străjer (al orașului)” este atestat în Muntenia (București și Târgoviște) în anumite documente, cf. lui Doru Mihăiescu. Probabil un der.după sb.bigla „strajă”.
Comment by Sorin — March 26, 2021 @ 3:37 pm |
Am fi putut avea un der.*bigar cu fonetism slavic pentru comitatul medieval Bihar și cetatea Biharea, dar la fel de bine poate fi transpunerea maghiară [a] pentru [o] românesc.
Nu cred să fi avut alte sensuri afară de aceste două cuvinte, bigă și bigor.
Comment by Sorin5780 — June 15, 2018 @ 6:21 pm |
drui [At: AL LUPULUI, P. G.195, ap. DLR ms / Pl: nct / E: ns cf druete] (Reg) 1 a (D. obiecte) Înghețat tare. 2 a (D. oameni) Foarte beat. 3 sm Lemn scurt și gros.
Comment by Sorin — March 8, 2023 @ 11:09 am |