Istoriile lui Roderick

Februarie 4, 2018

Balaurul Solomat

Filed under: Alte istorii,Traco-geto-dacii — Roderick @ 9:58 am

Un balaur legendar care a trăit în peștera cu ghețarul de la Scărișoara (v. aici sau aici). Legenda ar putea să fie afectată (?) de adăugiri sau interpretări contemporane.

În ceea ce privește numele balaurului, sursele îl leagă de cuvântul ”solomonar”, derivat din numele regelui Solomon. Amintesc aici și

solomonit a. vrăjit, vorbind de un animal a cărui piele nu se poate vătăma de nicio armă: cerbul era solomonit CR.” (Șăineanu, dexonline.ro)

Ar putea fi însă corelat și cu ”salamandră”, cuvânt cu origine necunoscută în greaca veche.

salamándră (salamándre), s. f. – Gușter (Salamandra maculosa). – Var. sălămîzdră, solomîzdră, șulemendriță, șulumîndriță. Mr. salamendră. Gr.σαλαμάνδρα (Tiktin; Diculescu, Elemente, 486; Pușcariu, Dacor., III, 819; REW 7523), probabil prin mgr., cf. bg. salamandra. Salamastră, s. f., (Dobr., curea, funie) trebuie să fie același cuvînt, cf. pentru semantism cele două sensuri ale lui năpîrcă.” (dexonline, ro, DER -Al. Ciorănescu)

Avem și ”șolomar”, un cuvânt care leagă -prin etimologie populară- ”salamandra” și ”solomonarul”:

șolomár, șolomári, s.m. (reg.) 1. vrăjitor despre care se crede că ar stăpânii norii; șolomăț. 2. (în sintagmă) șolomariul ploii = salamandră.” (dexonline.ro, DAR(2002))

”Solomat” îmi amintește și lat. Sauromata ”sarmații”, cuvânt care, încă din antichitate, a fost pus în legătură cu gr. sauros ”șopârlă”, fie datorită solzilor armurii sarmaților, fie -zic unii- datorită ochilor ”de șopârlă” ai călăreților din stepele nordice. (”Any idea that the name derives from the word lizard (sauros), linking to the Sarmatians’ use of reptile-like scale armour and dragon standards, is almost certainly unfounded.” -spune wiki-articolul https://en.wikipedia.org/wiki/Sarmatians). Șarpele numit ”balaur” -întâlnit la noi în  S-V României și în Dobrogea – are denumirea științifică Elaphe sauromates , probabil datorită răspândirii geografice a speciei.

E posibil însă ca explicația numelui balaurului Solomat să fie alta, în legătură cu faptul că trăiește într-o peșteră de gheață. Ar putea fi vorba de un derivat ”satem” din PIE *k’alǝ- ”hoar-frost; cold”, cf. avest. sarǝta- ”frig”, lit. šálti, let. sal̂t ”a îngheța”, rus сла́на (după Vasmer dintr-un *solona) ”promoroacă”. Forma cuvântului ar putea fi influențată prin asocierea cu Solomon/solomonar.

Anunțuri

Februarie 2, 2018

Cabă

Filed under: Alte istorii — Roderick @ 5:46 pm

cábă sf [At: BORZA, D. / Pl: ~be / E: nct] Ceapă (Allium cepa).” (dexonline.ro, Micul Dicționar Academic (2010))

Posibil înrudit,
”cabác sm [At: BORZA, D. / Pl: ~aci / E: nct] (Reg) Bostan (Cucurbita pepo).” (dexonline.ro, Micul Dicționar Academic (2010))

Sensul originar al ambelor cuvinte ar putea fi cel de ”căpățână, țeastă”. ”Căpățână” se folosește cu sensul de ”bulb, ceapă” (v. Ciorănescu), mai evident în expresia ”căpățână de usturoi”. ”Tigvă” -cuv. de origine slavă- înseamnă și dovleac și craniu.

Cabă ar putea să-și aibă originea în lat. calva ”the scalp, bald head”, ”a nut with a smooth shell” (latinlexicon.org). Unele surse (de ex. Pokorny) menționează pentru calva și sensul de craniu, cf. calvaria ”skull” (latinlexicon.org).
În română lat. calva ar fi trebuit să dea *calbă. Însă evoluția la cabă (prin dispariția lui l) ar fi plauzibilă dacă e valabilă afirmația lui Ciorănescu în legătură cu abur, după el din lat. albulus: ”Albulus s-a păstrat în it. avolo „mreană”…, fr. able (tte). Fonetismul nu pare să constituie vreo dificultate. Pierderea lui l, care apare și în cuvintele citate, și în fr. gabole < galbulus etc. (Thomas, Bull. Du Cange, V, 130; O. Deutschmann, Romanist. Jb. I, 144), pare a fi anterioară rom.; totuși, trebuie să fi fost destul de tîrzie, pentru a împiedica pierderea lui b intervocalic. Același rezultat în alb. avulj.” (dexonline.ro, cf. DER)

O oarecare asemănare mai există între cabă și turcul kafa (din arab qafā ), care înseamnă cap, creier, nucă sau ceapă. Cuvântul turcesc este pus uneori la originea rom. ceafă, printr-un intermediar necunoscut, probabil čaf ”gât”, regionalism albanez din Scutari. Un eventual împrumut din turcă ar fi dat rom. *cafă. Totuși există reg. cosoroábă, care provine (cf. Scriban), din ung. koszorúfa; deci o evoluție de la tc. kafa la cabă nu e cu totul exclusă.

O altă problemă este numele de familie Caba, destul de comun în Munții Apuseni și Crișana, dar întâlnit practic în toate zonele țării, poate cu excepția Olteniei și Maramureșului (v. harta de la nume.ottomotor.ro).

CABA cf. magh. kaba „prost”, blg. < tc. kabá „comun, grosolan”,și gr. ϰάμπα „poiată”. 1. Caba, munt. (16 B 111 367); – T., mold. (Sur VII); – Ioan (Vr C 73); – țig. (Ștef); Căbești s. (Gr Buc). 2. Cabi, Apostul, mold. (RI XIII 285). 3. Căbiei, Ven., eg. (Băl V); Căbiceni s. (Sd XI 51). 4. Căbăești, moșie, mold. (ib.; Băl IV).” (dexonline.ro, cf. N.N. Constantinescu, Dicționar Onomastic Românesc)

Cf. probabil și
cabadaiu m. voinic, viteaz (porecla ostașilor lui Pazvantoglu): feciori de boieri luară un fel de aer de căbădai GHICA. [Turc. CABA DAYI, lit. mojic și voinic].” (Șăineanu, dexonline.ro)

Un presupus cuvânt trac *kaba(s) ”bog, swamp”, cf. engl. regional quab ”marshy area, a bog”, apare printre cele reconstruite de I. Duridanov (”The Language of the Thracians”); cuvinte precum cobâltoc și cobâltău (în Maram.) ”loc mlăștinos” ar putea să invite la cercetări pe acest teren atât de vag conturat.

Ianuarie 22, 2018

Zorilă

Filed under: Alte istorii,Traco-geto-dacii — Roderick @ 5:04 pm

”ZORÍLĂ s. m. 1. Personificare a zorilor în basmele populare. ◊ Animal fantastic din basme care se arată în zori. 2. Numele popular al stelei Sirius. – Zori+ suf. -ilă.” (DEX 98, dexonline.ro)

În toate basmele românești pe care le-am citit Zorilă are formă umană (umanoidă) sau neprecizată. N-am întâlnit nicăieri o descriere a unui ”animal fantastic din basme care se arată în zori”. Așa încât nu-mi rămâne decât să ghicesc -în linii mari- înfățișarea acestui Zorilă zoomorf sau chiar teriomorf (în Basarabia Zorilă este unul din monștrii care îi sperie pe copii, cf. memoriilor lui Leo Butnaru -”Lista basarabeană. Copil la ruși”).

În mai multe tradiții culturale -la greci, romani, amerindieni- steaua Sirius (numită popular Zorilă) are ca reprezentare mitologică un câine (Sirius, câinele vânătorului Orion, în mitologia greacă).

Dicționarul lui Șăineanu menționează însă Zorilă ca nume dat vițeilor născuți în momentul respectiv al zilei:

zorilă m. 1. personificarea zorilor (în basme), luceafărul de dimineață: îi sperie cu Miazănoapte sau Zorilă PANN; 2. vițel născut în zori de ziuă.” (Șăineanu, dexonline.ro)

O altă asociere a lui Zorilă cu bovidele apare într-o legendă populară menționată de B.P. Hasdeu, culeasă la Gogoșu-Dolj:

”Despre Zorilă și Murgilă poporul povestește astfel că: un om, anume Novac, a tras cu plugul cu doi boi care purtau acest nume o brazdă de loc de la răsărit la apus, ca sa facă o arătură mare. Boul Murgilă se zice că ar fi aruncat soarele pe coarnele sale la apus și omul acela, văzând că însărează sau murgește și locu nu isprăvise de arat, a rugat pe boul Zorilă de a azvârlit soarele cu coarnele sale la răsărit și din aceasta cauză îl numim Zorilă.” (http://www.viatasiopera.ro/opere/petriceicu-hasdeu/basme/novac_si_boii_sai.html)

Această legendă ar putea avea o origine foarte veche. Boul Zorilă ar putea fi legat nu doar de momentul dimineții, ci și de cel al echinocțiului de primăvară:

”Taurus (Latin for „the Bull”) is one of the constellations of the zodiac, which means it is crossed by the plane of the ecliptic. Taurus is a large and prominent constellation in the northern hemisphere’s winter sky. It is one of the oldest constellations, dating back to at least the Early Bronze Age when it marked the location of the Sun during the spring equinox. Its importance to the agricultural calendar influenced various bull figures in the mythologies of Ancient Sumer, Akkad, Assyria, Babylon, Egypt, Greece, and Rome.” (https://en.wikipedia.org/wiki/Sacred_bull)

Imaginea lui Zorilă, azvârlind cu coarnele Soarele spre răsărit, mi-o amintește pe cea a Boului Apis din Egipt, reprezentat cu discul solar între coarne.

Apis

(imaginea: https://en.wikipedia.org/wiki/Apis_(deity))

Bovidele sălbatice, ca aproape toate ungulatele, sunt animale crepusculare. În vechime, deci, au fost mai ușor de observat în două momente ale zilei: seara (cf. ”Murgilă”) și dimineața (cf. ”Zorilă”).

Să mai notăm și denumirea ”Luceafărul-Boului = planeta Venus (văzută dimineața, înainte de răsăritul soarelui)” (dexonline.ro, DEX 98).

Cel mai probabil, cred, ”animalul fantastic din basme care se arată în zori” era la origine un bovid mitologic.

*

O ipoteză mai fantezistă ar putea fi dezvoltată în legătură cu denumirea de ”Luceafăr porcesc” (sau ”al porcilor”), care este fie ” steaua Aldebaran din constelația Taurului” , fie ”planeta Venus (văzută dimineața, înainte de răsăritul soarelui)” (DEX).

Rădăcina PIE *g’hor- ”pig” (starling.rinet.ru) a dat gr. khôi̯ros ”purcel”, alb. derr ”porc”. Dacă Zorilă este de fapt un… porc, numele lui ar putea fi datorat nu doar legăturii cu momentul ivirii zorilor, ci ar putea reflecta o rădăcină autohtonă *zor- ”porc”, din PIE  *g’hor-, cu o transformare tipică limbilor satem.

Ianuarie 20, 2018

Camnincă

Filed under: Alte istorii — Roderick @ 9:13 pm

camníncă sf [At: BORZA, D. / A: nct / Pl: ? / E: nct] (Bot; reg) Strugurii ursului (Arctostaphyllos uva-ursi).” (dexonline.ro, Micul Dicționar Academic (2010))

O altă denumire -înrudită- a plantei este caminei (cf. de ex. https://sanatate.bzi.ro/cum-te-ajuta-strugurii-ursului-8069).

Cuvântul ar putea fi cf. cu lit. kẽmuras , let. cęmurs  ”bundle, cluster”, din PIE kem-1 ”to press, squeeze” (Pokorny); același înțeles de ”mănunchi” îl are gr. κώμῡς, plasarea lui aici fiind însă nesigură după Pokorny. Din aceeași rădăcină provine sb. komina, rom. comină ”tescovină”. Ar fi plauzibil, cred, un vechi înțeles de ”struguri” a rădăcinii *cam- din ”camnincă” și ”caminei”.

O altă posibilitate ar fi originea cuvântului în slavul kamenŭ ”piatră”, poate datorită habitatului plantei, dar mai probabil datorită unui uz terapeutic al strugurilor-ursului, acela de a elimina pietrele de la rinichi.

Cele două explicații de mai sus corespund cu dubla explicație a altui cuvânt, camănă , după Ciorănescu din sl. kamenŭ, după Cihac din sb. komina.

Din PIE  kemero-  ”name of a plant” provin în general denumirile unor plante otrăvitoare; de aceea cred că o conexiune cu ea poate fi exclusă.

Aș fi curios care este denumirea acestei plante montane la aromâni, ea fiind întâlnită spre sud până în munții Pindului.

Ianuarie 14, 2018

Daun

Filed under: Alte istorii — Roderick @ 5:51 pm

„daún sm [At: MARIAN, Î. 468 / V: damn / Pl: ~i / E: nct] (În poezia populară) Pom nedefinit mai îndeaproape.” (dexonline.ro, Micul Dicționar Academic, 2010)

De remarcat varianta damn (probabil similar cu situația lui scaun, care are varianta scamn în Banat și Transilvania -lat. scamnum). Atestarea menționată în dicționar apare în lucrarea ”Înmormântarea la români” a lui Simion Florea Marian. Este vorba de o doină din comitatul Turda-Arieș, din care redau mai jos un fragment, cu ortografia contemporană:

”De trei ori am genunchiat
La Dumnezeu m-am rugat,
Și trei îngeri a mânat
Și raiul l-au descuiat.
Ce-am văzut, m-am bucurat:
Trupuri mândre și-nflorite
Și de popa spovedite;
Trupuri albe și spălate
De popa cuminicate.
Preste ele floricele,
Un pomu mândru de daun(u).
Printre clombe păserele,
Păserele frumușele.”

Daunul/damnul ar putea fi dafinul, un arbore veșnic verde, amintind poate aici viața veșnică a Raiului. Cuvântul ar putea reprezenta o formă coruptă din dafin, sau de ce nu o moștenire directă din lat. dāphnē ”the laurel-tree, bay-tree”?
”Este de remarcat că grupul mn, deși curent în rom. (lemn, semn, amnar, toamnă), pare să se confunde uneori cu vn, bn, cf. rîvni › rîmni, rîmnic ‹ sl. rybĭnikŭ, schimnic › schivnic, pivniță › pimniță etc.”, scrie Al. Ciorănescu, la definiția cuv. ”scaun”. E plauzibilă oare o evoluție dafne > damn(e) > daun? Despre grupul -fn- se poate spune doar (?) că se poate substitui cu -vn- (în țâfnă/țâvnă).

Despre o posibilă origine pre-romană a cuvântului s-ar putea vorbi (un tracism sau împrumut trac din greacă?), dar supraviețuirea lui atât de precară face dificile ipotezele.
E doar o coincidență, desigur, cea cu numele tribului daunilor (”lupi”) din Italia.

De menționat și lat. taminia (uva) ”a kind of wild grape” (Lewis & Short ”A Latin Dictionary), cu mențiunea: ”the vine on which it grew was called tamnus” (http://perseus.uchicago.edu/Reference/lewisandshort.html)

Acest lat. tamnus ar fi putut da un rom. *tamn și *taun, cu o posibilă formă coruptă *daun, ca dăun = tăun (Micul Dicț. Academic, 2010).

”Chiamasi la vite nera in Toscana tamaro, vocabolo corrotto da tammo, dal quale chiamarono i Latini la sua uva tamina. (Taminia uva, in Cels. e Plin.)” , (Tommaseo și Bellini, ”Dizionario della Lingua Italiana”, cf. http://www.dizy.com/it/voce/tamaro)

Fiind vorba deci de struguri negri, lat. tamnus, taminia ar putea reflecta (?) PIE tem(ǝ)- ”dark”, poate prin intermediul altei limbi italice.

Noiembrie 27, 2017

A se bălăci

Filed under: Alte istorii,Traco-geto-dacii — Roderick @ 9:55 pm

Un cuvânt care trebuie să fie destul de rar apare cu etimologie necunoscută în ”Micul Dicționar Academic”, ediția a II-a:

băláci sm [At: PAMFILE, DUȘM. 299 / Pl: ? / E: nct] (Reg) Pescar.” (dexonline.ro, MDA2(2010))

Cuvântul pare clar de origine turcică, fiind probabil un împrumut direct din turcă (=tc. balıkçı ”pescar”; proto-turcic *bālɨk ”fish”).

Pe site-ul nume.ottomotor.ro, numele de familie Balaci apare distribuit în majoritatea cazurilor de-a lungul Dunării, mai ales în partea de S-V a țării (Oltenia și Banat), dar și în jud. Călărași. O zonă cu tradiții în pescuit și învecinată direct cu fostul Imperiu Otoman. Din păcate site-ul menționat nu folosește diacriticele (mare greșeală), așa încât unii din acești ”Balaci” trebuie să fie de fapt ”Bălaci”.

Dicționarul Onomastic (1963) al lui N. Constantinescu nu ia în considerare cuvântul bălaci ”pescar” pentru explicarea numelui Bălaci (întâlnit și în toponimie):

BĂLAC,-IU, din adj. băl (alb) + suf. -aciu (Has), sau în legătură cu vb. a bălăci. 1. Bălac pren. (AO XVIII 474); –a, Voica, în baladă (Pasc 239). 2. Bălaciu b. (16 B III 237); Bălaci ar (Cara); – munt. (17 B IV; mold. (16 A III 314; 17 A IV 126); olt (AO III 139, XI 217); din 1665 (Has); – Sava (Băl V). 3. Bălacea t. (17 A II 256). 4.. Bălaci, patru sate; Bălăcița s. 5. Bălăcel, (AO XIV 106). 6. Bălăceanu, C-tin, aga, din Bălaci; – Giaicu, la 1400 alb. (Has); Bălăc/escu, C., poetul; – fam. (Î Div); -esti s.; Bălăcioiu (Sd XVI). V. art Bălaciu și Bălăceni de A. Nour (RI XVIII 19-27).” (dexonline.ro)

”A (se) bălăci”, la rândul lui, are explicații incerte:

bălăcí [At: ODOBESCU, S. III, 157 / Pzi: –cesc / E: bg бaлaкaм] 1 vr A se zbengui în apă (la scăldat) Si: (rar) a se bălăcări2. 2 vt A tulbura apa (sau alt lichid) cu mâinile. 3-4 vtr A(-și) muia mâinile într-un lichid, într-o mocirlă, murdărindu-se. 5-6 vtr (Fig) A se tăvăli (în mizerie).” (dexonline.ro, MDA(2))

bălăcí (-césc, -ít), vb. – A se zbengui în apă, a (se) bălăcări. Creație expresivă (Iordan, BF, II, 184); coincide cu bg. balakam, care poate fi împrumutat din rom. (după Cihac și DAR, cuvîntul rom. provine din bg.). Este dificil de presupus că var. bălăcări, vb. (a (se) bălăci; a sta la taclale, a bîrfi, a îndruga verzi și uscate; a batjocori) ar proveni din rut.rus. balaguriti (Cihac) sau din sb. balakati (DAR), cu care are în comun izvorul expresiv. DAR nu cunoaște sensul de „a (se) bălăci” al acestui cuvînt, cu toate că este mai comun decît celelate. – Der. bălăceală, s. f. (zbenguială prin apă); bălăcitură, s. f. (bălăceală).” (dexonline.ro, DER)

Mi se pare interesantă asemănarea cu derivate ale unei rădăcini PIE menționate pe site-ul starling.rinet.ru: *bhal- ”a k. of waterfowl/waders”: v.ind. balākā `a k. of crane’, MHG bëlche (=lat. fulica). Nu e exclus ca ”bălăceala” să derive dintr-un nume dispărut al unei păsări de apă (”mă lincĭuresc, mă joc în apă (ca gîștele, ca copiiĭ)” -Scriban).

O altă conexiune posibilă este cu bâlc:

bấlc, -uri, s.n. – Băltoacă, mocirlă. Bâlc, nume de familie. – Cuvânt autohton (Philippide 1928, Rosetti 1962, Brâncuși 1983).” (dexonline.ro, DRAM(2011))

Un cuvânt mult discutat în literatura de specialitate; posibil, aș zice, din PIE u̯elk-2 ”wet, damp” (Pokorny).

Noiembrie 26, 2017

Lemn sacru

Filed under: Alte istorii,Traco-geto-dacii — Roderick @ 10:28 pm

”…pe Acropola Atenei, statuia cea mai venerată a zeiței Atena nu era colosul de aur și fildeș ridicat de Fidias în Partenon, ci străvechiul xoanon de lemn de măslin, păstrat în Erehteion, care trecea drept căzut din cer și căruia cetatea îi aducea în chip solemn, la fiecare patru ani, ofranda peplos-ului, cu ocazia Marilor Panateene.”

(François Chamoux, ”Civilizația greacă în epocile arhaică și clasică”, traducere M. Gramatopol, Ed. Meridiane, București, 1985)

De cealaltă parte a lumii, în Mexic, m-a surprins un fapt legat de divinitatea supremă a aztecilor, Huitzilopochtli, zeu al războiului și al soarelui, căruia îi erau sacrificați anual mii de prizonieri de război: reprezentările caracteristice ale acestuia erau executate în lemn (de către un popor care se pricepea foarte bine să sculpteze în piatră și să modeleze aurul).

There are few surviving depictions of Huitzilopochtli, probably because the god was relatively young in the Aztec pantheon and he was typically sculpted in wood rather than stone so that there are no surviving monumental representations of him.” (https://www.ancient.eu/Huitzilopochtli/)

***

 

Scena 119 a columnei lui Traian înfățișează un grup de daci incendiind clădirile unei incinte (după Dan Oltean, e vorba de ”incinta sacră” a Sarmizegetusei). Ce putea fi atât de prețios pentru a nu fi lăsat în mâinile romanilor cuceritori și în același timp combustibil?
Poate clădirile însele (temple construite din lemn?). Poate resurse (hrană) aflate înăuntru.
E posibil, însă, ca în acest incendiu declanșat voluntar de către apărătorii cetății să fi dispărut cele mai relevante informații despre spiritualitatea dacilor. A fost într-adevăr religia dacilor într-o oarecare măsură ”aniconică”, ori -de fapt- reprezentările zeilor celor mai importanți erau din lemn?

(*cu mulțumiri lui N. pentru cartea din care am extras citatul!)

Noiembrie 17, 2017

Zăcaș

Filed under: Alte istorii — Roderick @ 10:08 pm

”…zăcaș, adj. (Trans., bolnav; înv., rău intenționat, ticălos, pervers), la care sensul al doilea nu a fost explicat satisfăcător (legat de alb. dzakëš, după Philippide, II, 742; contaminat cu jăcaș „prădător”, după Candrea)” (Al. Ciorănescu, DER, dexonline.ro)

zăcáș, -ă adj. (din jacaș supt [!] infl. luĭ zac). Munt. vest. Vindicativ.” (Scriban, dexonline.ro)

Nu am găsit acel alb. dzakëš (?). Cuvântul este explicat de obicei prin vb. ”a zăcea”.

Ar putea fi de fapt lat. dicāx, dicācis ”talking sharply, satirical, sarcastic, acute, witty” (latinlexicon.org), cu o (ușoară) evoluție a sensului.

Noiembrie 9, 2017

Avatare ale cerbului

Filed under: Alte istorii — Roderick @ 11:04 am

Despre numele localității Cerbureni, jud. Argeș:

”Un toponim străvechi este și Cerbăreani, probabil satul Cerbureni din comuna Valea Iașului, atestat […] la 4 sept. 1474. În documentele următoare apare scris Cerboreni (1579) și Cerbureni (1616), formă menținută până în prezent. Autorii studiului ”Argeșul în lumina toponimiei” arată că ”Forma Cerbureni nu se poate explica decât prin faza unui augmentativ Cerboniu de la care s-a ajuns la derivatul Cerbuneanu, iar prin disimilare Cerbuneanu a ajuns la Cerbureanu”, aducând în sprijinul explicației toponimul feminine Cerboanele, înregistrat de Iorgu Iordan în Top. Rom., p. 400.” (Carmen I. Nicolescu, Marius I. Valeriu Grecu, Ion Gh. Grecu, ”Satele argeșene atestate între anii 1300 și 1625. Istorie și etimologie”)

În română ar fi putut exista un *cerbură, din lat cervula ”a little hind” (latinlexicon.org), care ar putea explica toponimul Cerbureni, nu însă și forma Cerbăreani (despre care nu se știe sigur dacă denumește aceeași localitate). De remarcat că avem în română ”cearbă” și ”cerbă” (=cerboaică), putând reprezenta moștenirea directă a lat. cerva ”a hind, a female deer” (latinlexicon.org)

Cerbăreani ar putea fi cf. cerbar, cuvânt care denumește fie rădașca, fie năvalnicul (planta, Phillitis scolopendrium).
După unii (cf. Al. Ciorănescu, DER), cerbar reprezintă direct lat. cervārius ”of or pertaining to deer” (latinlexicon.org), cuvânt care a dat port. cerval ”linx” (cf. lat. lupus cervarius). În română cerbar ar fi putut însemna și ”vânător de cerbi”, cf. zimbrar.

Numele satului Cerbăl (accent pe a doua silabă) din Ținutul Pădurenilor ar putea reprezenta un simplu diminutiv din cerb : cerbel, așa cum mai apare scris uneori numele satului, poate sub influența mențiunilor din documente maghiare (Cserbel); ă în loc de e, probabil o pronunție regională, cf. dedițăl/dedițel ș.a.
O asemenea diminutivare ar fi totuși atipică în cazul lui ”cerb” (în dicționare apar cerbuț, cerbușor, cerbișor, cerbuleț, dar nu și cerbel), așa încât toponimul rămâne oarecum obscur.
O legătură cu lat. cerebellum mi se pare improbabilă. Pe pagina primăriei din Cerbăl (http://primariacerbal.ro/prezentare_locala) originea denumirii satului apare ca ”nesigură”; explicația menționată acolo, ”probabil din”cer”+”bal”=cer alb” este însă neplauzibilă.

Octombrie 15, 2017

Druja

Filed under: Alte istorii,Traco-geto-dacii — Roderick @ 11:23 am

Pârâul Druiu (https://ro.wikipedia.org/wiki/R%C3%A2ul_Druiu), afluent al râului Bega Luncanilor, apare pe o mai veche hartă a Munților Poiana Ruscă (H.G. Krautner, colecția ”Munții Noștri”) ca ”Druia”. Muntele din care izvorăște se numește însă Druja.

Druja

Să fie diferența dintre ”Druja” și ”Druia” doar o inconsecvență a cartografilor?

Am putea avea în *drui sau *druie forma nesufixată a lui ”druete”:
”druéte (-éți), s. m. Par, bîtă. Origine necunoscută. După Diculescu 482, din gr. δρῦς; Rosetti, II, 116, îl pune în legătură cu alb. dru „lemn”.” (dexonline.ro, DAR (Al. Ciorănescu))

Druja ar putea prezenta un sufix -jă (?), cf. de ex. ”cârtoajă”:
”CÎRTOAJĂ subst. „om cicălitor” (DLR), prob. < vb. a cîrti; -E. „pantofi răi.” 1. Cîrtoajă, cu s protetic, Scîrtoaje M. (Puc 397). 2. Cartojani s. 3. Cărtogea și Cărtoage tt. (Olt). 4. Prob. Cărtoșa (Ard).” (dexonline.ro, cf. Dicționar Onomastic Românesc, N.N. Constantinescu)

Ținând cont de faptul că gr. δρῦς are și semnificația precisă de ”stejar”, *drujă ar putea însemna de ex. ”stejăret”. (PIE drū- ”tree”)

Din PIE dhreu– ”to crumble, grind” ar putea proveni numele unei roci friabile (cf. let. druska ”crumb”, lit. druskà  ”sare”). Din muntele Druja s-a extras însă o rocă dură, cuarțul; conexiunea cu rădăcina menționată nu este exclusă, cuarțul prezentându-se uneori sub formă de fragmente, ”așchii” cu marginile ascuțite:

”Cuarţul a fost exploatat până în anul 1965 ca materie primă pentru fabricarea sticlei (vitrifiantul). Zăcământul se găseşte pe muntele Druja, pe versantul spre Valea lui Liman, în amonte de localitatea Colonia Fabricii. Straturile de cuarţ de la suprafaţă au fost epuizate, iar cercetare în profunzime nu s-a făcut.” (http://tomesti.ro/2012/03/24/petrografia/)

(Avem un regionalism interesant pentru ”cuarț, cremene”, anume gălătuș, probabil un dublet al fr. galet (intrat și în română, ”bolovan de râu”), a cărui origine este neclară, având surse latine sau galice; wiktionarul francez menționează un gallos ”piatră, stâncă” în galică.)

Desigur, originea mai ușor de acceptat pentru numele muntelui este antroponimul -de origine slavă- Druja. Însă nu concordă cu ceea ce mi-am propus aici, pe acest blog.

Pagina următoare »