Istoriile lui Roderick

iulie 8, 2014

Mizantropie

Filed under: Historia — Roderick @ 8:31 am

Mai deunăzi, trecând pe lângă locul de joacă din parc, am văzut o scenă care se repetă probabil des la ”vârsta de aur” a copilăriei: un băiețel cam de 2-3 ani i-a luat jucăria (o mașinuță) altui băiețel, după care l-a și lovit. ”Victima” a rămas uimită, neștiind ce să facă; era clar că așa ceva nu i se întâmplase până atunci.

Urmarea a fost destul de interesantă. Mama băiatului lovit a venit în fugă, și-a luat băiatul și l-a zgâlțâit un pic, întrebându-l cu o oarecare ciudă și dispreț: ”Stai să dea în tine, prostule?”

Nu, nu e prost. Doar că nu știe cum să procedeze cu proștii. Și mă îndoiesc că poate învăța asta de la tine.

Trăim într-o lume în care victimele sunt tacit disprețuite. Fraierii merită să fie fraieriți; dacă sunt proști, își merită soarta.

Aproape toate popoarele se mândresc cu vremuri glorioase în care strămoșii lor au tăiat și au spânzurat. Ce contează că erau niște animale? Cinste lor. Interesante sunt și abordări ale trecutului recent; cu ocaziile în care joacă naționala de fotbal a Germaniei, mă crucesc de fiecare dată când fotbaliștii sunt comparați cu ”panzerele”, o aluzie stupidă la WW2, de parcă ar fi ceva eroic și frumos în asta.

(Pe alocuri vremurile sangvinare au mai trecut, iar oamenii simpli își caută joburi. Am fost dintotdeauna un susținător al lor, viziunile mele politice tind către stânga. Dar azi omul simplu în căutarea bunăstării tinde să nu mai aibă un atașament necondiționat față de nimic. Nu mai are patrie, nu va mai avea nici valori, nici conștiință. Ce poți să faci cu asemenea oameni infideli, pe care nu te poți baza, care nu te vor susține niciodată la greu, ci vor merge mereu la mai bine? Să îi pui la muncă. Atât.)

De când se naște, omul învață că viața e grea și trebuie să lupte; să aibă grijă de reptila din el, să nu rămână nesatisfăcută, nici intimidată de alte reptile. Să câștige, să nu fie loser. De aia sunt mizantrop, dobitocilor.

 

 

 

septembrie 23, 2013

În stradă

Filed under: Historia — Roderick @ 2:15 pm

Scriu aceste rânduri pentru acei cititori care se întreabă cu ce echipă țin și ce mai fac în timpul liber.

M-am dus și eu în stradă, precum flegmaticul Bulă, să protestez prin prezența fizică. Și am protestat cumsecade; împotriva distrugerii –definitive! – a naturii, a patrimoniului istoric național, a frumuseții unor locuri și mai ales a unor lucruri pe care încă nu le pricepem.

Nu fac parte din nicio organizație în afara celor profesionale. Am fost pe cont propriu și în nume personal; și mă mai duc. Îmi place să privesc trecătorii care se uită la mine ca la ursul de la zoo. Când te duci în stradă, intri de bună voie într-o cușcă și te expui vizitatorilor. Ești păzit, ești pozat. Uneori merită.

 

iunie 17, 2013

Despre speranță

Filed under: Historia — Roderick @ 8:52 pm

În paginile pe care le puteți citi aici e vorba mai ales despre trecut, fie el real sau matematic posibil.

Sunt unul din oamenii care nu cred în viitor. Logic vorbind, trecerea timpului ne apropie de final. Și, dacă vorbim despre poporul nostru, cred că o vită dusă la abator are mai multe motive de optimism. Dar trecutul merită și trebuie să fie recuperat.

Acum câțiva ani am primit de la cineva o fotografie a părintelui Iustin Pârvu. Am așezat-o undeva în cameră și, astfel, multe din articolele de pe acest blog au fost scrise sub ”privirile” lui. Azi privirile au fost altfel.

Din câte mi-am dat seama, a fost un om mânat de speranță. Niciun univers al deznădejdii nu cântărește mai mult decât un atom de speranță. Și toată lumea știe că speranța nu piere și că sperăm -ciudat lucru- tocmai în viitor.

Ce mai e de spus?

”Este vorba doar de cursul normal al vietii. Fiecare si-a dat rodul sau si apoi a plecat la locul care i se cuvine. Sunt sigur ca acolo unde sunt ei acum au ajuns sa se roage pentru noi. Trebuie sa fie si ei vrednici de noi si noi sa fim vrednici de ei.”

aprilie 13, 2010

Între apele de la Răsărit

Filed under: Alte istorii,Historia — Roderick @ 5:24 pm

În ce scriam şi comentam acum vreun an şi mai bine, o idee era că în unele limbi IE ( sanscrita; limbile celtice) sensul spaţial de „Sud” coincide cu cel de „dreapta”  ca direcţie spaţială ( PIE *dek’s ).

Dacă stai cu faţa spre răsărit ai sudul în dreapta. Dacă privim răsăritul Soarelui şi urmărim mersul acestuia, Soarele o ia înspre dreapta.

La egipteni dreapta e legată de vest ( „İmn” ), corespunzând situaţiei în care priveşti spre sud. Se spune că egiptenii se raportau astfel la locul de unde vine Nilul.

E posibil aşadar ca în “patria primitivă” a indo-europenilor să fi curs un râu important de la est la vest, răsăritul Soarelui corespunzînd izvoarelor acestui râu. Această ipoteză nu e inatacabilă, dar e plauzibilă.

*

Două râuri importante al căror curs urmează un sens aproximativ est – vest sunt Amu Daria (Oxus ) şi Sâr Daria (Jaxartes ).

O „Mesopotamie” la est de ( mai nou fosta )  mare Aral.

În tradiţii islamice, fluviile ( numite Jaihan, respectiv Saihan) fac parte din cele patru  ale Paradisului ( celelalte două fiind Eufratul şi Nilul ) ( http://en.wikipedia.org/wiki/Jannah ).

***

În zona celor două fluvii e atestată, în epoca bronzului ( 2300-1000 î. Chr. ), cultura Andronovo – asociată indo-iranienilor. Între Sâr Daria şi Amu Daria e prezentă sub-cultura Alakul ( 2100–1400 î. Chr. ).

(sursa imaginilor: http://upload.wikimedia.org )

Interesant e că în aria marcată pe hartă mai multe râuri au porţiuni mari în care se deplasează de la est la vest.

Aceste lucruri s-ar putea corobora cu prezenţa, în sanscrită, a echivalenţei sud – dreapta.

***

Soarele ar da, ca puncte cardinale fundamentale, estul – unde „se naşte” – şi sudul – unde culminează.

Există însă şi o cardinalitate a apei. Toate comunităţile umane s-au dezvoltat de-a lungul unor cursuri de apă, raportându-se la „susul” şi „josul” apei.

Situaţii „ideale” ar fi acelea în care direcţia „solară” şi direcţia „acvatică” sunt una şi aceeaşi.

Cazurile în care apa curge de la sud la nord sau de la est la vest ( în ideea că spre Soare „urci” în susul apei; în cazul al doilea „izvorul” Soarelui fiind şi cel al apei ).

Primul caz e ilustrat de geografia Egiptului. Cel de al doilea ar putea fi ilustrat de geografia „patriei originare” – neprecizate, mitice sau iluzorii – a indo-europenilor.

septembrie 25, 2008

Imperiu

Filed under: Historia — Roderick @ 1:34 pm

Un imperiu e comparabil cu un incendiu; un consum unitar, în urma căruia rămîn doar rădăcinile şi seminţele copacilor.

Dar imperiul e structural. E o formă contagioasă, care macină fondul. E o entitate organizată, devoratoare, care distruge germenii noului.

Tentaţia de a intra în imperiu e mare: vrei să intri într-o formă de organizare superioară, fără a bănui că tocmai aceasta reprezintă disoluţia şi dez-organizarea ta. În imperiu intri doar pe bucăţi, niciodată întreg.
Nu e o dizolvare în ocean, ci în organismul unei fiare, care e mai evoluată decît condiţia ta de acum, dar care nu mai poate evolua niciodată: imperiul este încarnarea istorică a îngerului căzut.

Pentru cei ca noi, pe care i-a devorat cîndva un imperiu, există o şansă: cum am spus, imperiul te ia doar pe bucăţi. Şi nu te poate avea întreg. Nu poate avea nimic întreg. Niciun foc malefic nu înghite tot.

Viaţa renaşte mereu, de undeva. Trebuie doar să cauţi fondul, nu forma.

iunie 28, 2008

Împăratul şi Rumânii

Filed under: Historia — Roderick @ 11:52 pm

De ce în toate basmele româneşti autoritatea politică de nivel ultim este Împăratul? Şi nu doar atât: de ce nu există regi, voievozi ori domnitori în basme ?

În conştiinţa românească, conducătorul justificat la nivel ontologic se numeşte Împărat. Restul conducătorilor sunt conjuncturali, inexistenţi la nivel mitic.

Există împărăţii terestre şi Împărăţia Cerurilor.

Românii s-au născut într-o Împărăţie şi în sufletul lor nu au recunoscut o altă formă ulterioară de autoritate.

***

Dan Botta îi numea pe români „poporul tradiţiei imperiale”. Tot el insistă asupra perpetuării formelor tracice în cultura românească – şi a spaţiului balcanic. Însă, după el, dacismul românilor este inexistent sau nesemnificativ, dizolvat în tracism.

Eu cred însă că tocmai o parte a dacilor a susţinut activ Imperiul Roman, mai activ decât au făcut-o tracii sudici. Proeminenţa figurii Împăratului în tradiţia românească este datorată dacilor , cei care au dat Imperiului un stindard de luptă, care au participat cu trupe în armata romană, care au apărat în cele din urmă provincia Dacia împotriva atacurilor din exterior, chiar dacă ele erau datorate uneori dacilor liberi.

Dealtfel, lupte între triburile dacice au existat mereu şi înaintea formării provinciei Dacia. Era normal ca dacii din interiorul provinciei să urmărească păstrarea vechilor teritorii ale clanurilor lor, aproape sigur consfinţite prin legea romană în cazul acelor tarabostes care s-au supus de bună voie Împăratului ( situaţii reprezentate simbolic pe Columnă).

O inscripţie în Tropaeum Traiani îl menţionează pe locuitorul Daizus Comozoi „ucis de către costoboci” [anul 170]. Acesta poate fi un exemplu al unui locuitor dac de rang înalt (tarabostes), devenit „roman” şi desigur luptând – alături de vechii supuşi ai familiei sale, „comati” – împotriva costobocilor de neam dacic care au invadat vechiul teritoriu al clanului său.

Denumirea de „Sarmizegetusa” dată Ulpiei Traiana în timpul lui Hadrian, este revelatoare pentru aceste raporturi daco-romane. Această redenumire a fost pentru daci un fapt pozitiv, nu un motiv de indignare că numele Cetăţii lor sfinte i-a fost dat unui oraş roman.

Sabia încovoiată a dacilor apare pe monedele romane din secolele II – III, semn că dacii participau activ la apărarea provinciei. Semn că dacii deveniseră „imperiali”, raportându-se la Împărat ca autoritate simbolică.

Această autoritate imperială simbolică e transpusă în basmele românilor.

Împăratul este cel mai mare conducător care i-a condus cândva pe români; prestigiul lui se substituie şi îl depăşeşte pe cel al vechiului basileu dac; împăratul şi-a asumat Sarmizegetusa, schimbându-i chiar locaţia – încă vie în memoria dacilor de atunci.

Prin aceasta o parte a dacilor îşi asumă ideea Imperiului şi se pot numi „romani” şi „popor al tradiţiei imperiale”. Dacă românii sunt un astfel de popor, sunt datorită opţiunii unor daci.

***

Până în anul părăsirii Daciei de către administraţia imperială, coloniştii romani – locuitori majoritari ai centrelor urbane – se găseau evident într-o situaţie de superioritate faţă de autohtoni.

Viaţa urmaşilor coloniştilor continuă, atestată arheologic, în vechile oraşe – evident, în forme mai rurale- până la invazia hunilor, când în toate acestea ( cu excepţia lui Apulum ) apare un strat de cenuşă. Atunci, sau poate mai devreme, autohtonii ( acum romanizaţi) redevin cei care trasează destinul poporului român. Sunt cei care pot fi numiţi „daci imperiali” sau „romano-daci” pentru că ei vor perpetua amintirea Împăratului şi Împărăţiei, vremea de stabilitate şi prosperitate mitică la care s-au raportat veacuri de-a rândul.

Din Imperiul Roman soseau în Dacia şi zvonurile – în grai latin – ale Împărăţiei Cereşti.

Sfântul Nicetas de Remesiana e descris ca un „teolog de factură occidentală”.

„Si alearga la tine si getii si dacii din ambele provincii care traiesc la mijloc si chiar dacul pileat de la marginea fluviului bogat in multe vite. In regiunea tacuta a lumii, barbarii invata de la tine sa faca sa rasune in inima romana numele lui Christos si sa traiasca in cinste si pace linistita” ( Paulinus din Nola )

Din nou pileatii, daci liberi la acea dată, apar ca vector al romanizării – de aceasta dată creştină.

Nu toţi dacii liberi au suferit o romanizare nemijlocită; unii din ei s-au amestecat probabil şi în masa altor popoare. O dovadă pentru asta ar fi teoria (pe care nu o susţin, dar nici nu o exclud) că numele Oltului provine în limba română prin intermediar slav, urmând filiera dacă> slavă > română. Dacii romanizaţi şi-au impus în cele din urmă limba şi cultura in detrimentul celor neromanizaţi mai ales datorită numărului mare al populaţiei – care a trăit peste un secol şi jumătate la adăpostul armatelor imperiale, spre deosebire de dacii liberi, hărţuiţi mereu şi siliţi să-şi părăsească vetrele de către migratori. Această superioritate numerică ( dar şi a civilizaţiei) a existat dealtfel şi în epoca dacică.

***

Dacă Împăratul e conducătorul în spaţiul mitic românesc, nu e mai puţin adevărat faptul că există strate mai adânci în conştiinţa noastră colectivă. Noi suntem acelaşi popor ca şi strămoşii noştri care au trăit în Imperiu. Putem să conturăm destinul viitor al neamului, aşa cum au făcut-o şi ei. Rădăcinile noastre trec dincolo de identitatea imperială, care e doar unul din stratele ancestrale vizibile .

Poate că e vremea să se ridice un lăstar dintr-o rădăcină mai adâncă.

aprilie 20, 2008

Istorie şi continuitate

Filed under: Historia — Roderick @ 9:14 pm

Istoria e plină de învingători şi învinşi, de supravieţuitori şi dispăruţi.

Paradoxul morţii istorice: cel rămas în viaţă nu schimbă în niciun fel identitatea celui ucis, în timp ce acesta, prin dispariţia lui, aşază viaţa supravieţuitorului pe un nou făgaş, schimbându-i destinul şi chiar identitatea.

O plantă vie îşi are rădăcinile într-un strat gros de plante moarte.

Prin orice locuire a unui spaţiu, locuitorii lui anteriori îşi lasă amprenta de neşters asupra noastră. Prin simplul fapt că locuirea lor de mai demult a făcut, într-un fel sau altul, posibilă locuirea noastră acum. Prin faptul că ne raportăm la aceleaşi locuri, la aceeaşi devenire a spaţiului fizic. Restituirea memoriei predecesorilor, adică a mesajului vieţii lor, mi se pare un deziderat suprem al istoriei.

Acest mesaj îl avem în noi, dar nu reuşim să-l citim.

În istorie nu se pierde nimic. Doar confuzia e mare.

***

Predispoziţiile mele psihologice mă fac să mă bucur oarecum de ideea că o parte a strămoşilor mei au trăit aici din cele mai vechi timpuri.

Dar chiar dacă nu a fost aşa, miracolul acestei ţări numite România constă în perpetuarea vie a simbolurilor. Acesta e poate singurul lucru care contează. Simbolurile poartă în ele viaţa eternă.

Partea materială a omului, genetica, mă interesează prea puţin. Identitatea unui popor nu e dată de trup, ci de Duh. Nu e vorba de psihologie, ci de spiritualitate.

***

S-a spus că majoritatea românilor au trăit în bordeie până în secolul al 19-lea, dar -ce să vezi?- ei cică nu au nicio legătură şi continuitate cu locuitorii preistorici ai bordeielor pre-indo-europene.

Ceva de genul: „vlahii au fost ciobani, dar brânza e slovacă”. Fără comentarii…

Eu nu ştiu în ce măsură prezint o linie genetică strict „autohtonă”. După origini, nici nu sunt român pe de-a-ntregul. Însă, repet, tot ceea ce se întoarce în pământ contează prea puţin; coincidenţă sau nu, aşa credeau şi dacii.

Imaginaţi-vă că dintr-un zid sunt scoase mereu cărămizi şi înlocuite cu altele. Zidul rămâne, îşi păstrează identitatea. Aşa se întâmplă şi cu corpul nostru- ne sunt permanent înlocuite moleculele. Ceea ce contează e structura. În istoria noastră, a românilor, structura a rămas dacică, indiferent câte „cărămizi” au fost înlocuite.

***

În general, suport cu mare greutate tribalismul şi clicile din societatea umană. Detest orice „construcţie” ( de fapt destrucţie) bazată pe inerţia simpatiei şi afinităţile sub-umane, pe unitatea de „sânge” sau interese.

Sentimentul naţional autentic- care la orice popor are ceva sacrua depăşit tribalismul reptilian şi „clicile” conjuncturale.

Sentimentul naţional este bazat pe recunoştinţă şi dăruire faţă de oameni şi lume- atât lumea spaţio-temporală cât şi cea de dincolo de spaţiu şi timp. Multe naţiuni îşi au chiar reperele explicite în Divinitate.

Acest sentiment naţional se revarsă în cel uman precum  râurile în mare. Nu poţi fi om cu adevărat fără a aparţine unui popor; nu poţi inversa ordinea cuvenită  a recunoştinţei, după cum râurile nu pot curge invers.

Există poate la toate popoarele o uitare, o degradare a sentimentului naţional, o decădere care îşi găseşte mereu scuzele şi – ca orice decădere- îşi inventează un cer senin şi se pretinde progres.

Ne găsim scuza de a fi uitat ceva în pretenţia de a şti acum totul, în altă formă. Iar ceea ce am uitat nici nu a existat…

martie 22, 2008

Istoria morţii, Istoria vieţii

Filed under: Historia — Roderick @ 2:50 pm

Pentru mine, istoria e o recuperare a vietii; o ocrotire a vietii. Dar aceste doua expresii pot conduce spre un nefericit orgoliu. De fapt, nu sta in puterea noastra ocrotirea vietii; „ocrotirea” pe care i-o acordam e de fapt calea de a o intelege. E participarea la o opera Divina.

Viata celor care au trecut ca firele de iarba se varsa in vasul cugetarii si simtirii noastre. Istoria provine din cinstirea memoriei si marea lucrare a Mântuirii.

In rest, istoria e doar vorbire moarta despre moarte.

O distanta „redare a faptelor”, in care superficialitatea crasa a ego-ului imbraca haina severitatii academice, ori reversul medaliei, situatia in care ajungem sa ne confiscam, cu patima, propriii stramosi, de parca viata lor ne-ar apartine. In ambele cazuri e doar orgoliul timpului nostru, caruia ii sustinem -in mod absurd- atemporalitatea.

Dumnezeu ne-a dat simtul istoric pentru a participa la Mântuire. Il folosim prea des in alte scopuri.