Istoriile lui Roderick

Noiembrie 6, 2017

Țurlă

Filed under: Traco-geto-dacii — Roderick @ 10:04 pm

țúrlățúrle, s.f. (reg.) fată bătrână.” (dexonline.ro. DAR(2002))

Ar fi -cu mare probabilitate- un cuvânt expresiv și peiorativ (amintind interj. ”țur” și  ”țurloi”), dacă n-ar avea un posibil corespondent masculin în

țârlắuțârlắi, s.m. (reg.) 1. flăcău. 2. om sprinten. 3. cățel de un an.”  (dexonline.ro. DAR(2002))

Să adaug că ”fata bătrână” de la țară, din trecut, nu poate fi comparată cu o ”hoașcă” sau ”hârcă”; fetele se măritau pe la 14-16 ani. Fata bătrână putea să aibă între 25 și 30 de ani. Nuanța peiorativă a cuvântului a fost căpătată, poate, mult mai târziu, poate la fel și sufixul -lă.

O rădăcină arhaică țur-/țâr- ”vietate tânără” ar putea coresponde chiar cu gr. kore ”fecioară, adolescentă”. După Pokorny, din PIE k̂er-2 ”to grow”, care -”satemizat” în parte- ar fi putut da un traco-dacic (?) *țur.

Cu sensul de ”om sprinten”, țârlău ar putea deriva din ”țurloi” -fluierul piciorului, gambă. Cu sensul de ”cățel de un an”, ar putea fi onomatopeic. Soluția de mai sus s-ar potrivi însă pentru toate cele trei sensuri ale cuvântului.

O altă coresp. posibilă a lui țurlă/țârlău este cu engl. churl, ON karl, din PIE *g’era- ”grown-up, old; to mature, to grow old” (starling.rinet.ru).

(Art. modificat în 7.11.2017)

Anunțuri

Octombrie 19, 2017

Căcior

Filed under: Traco-geto-dacii — Roderick @ 4:34 pm

căciór (căcioáră), adj. – 1. (Oaie) cu pete albe în jurul ochilor. – 2. Pătat, stropit. – Absurd, extravagant. Origine necunoscută. Este foarte probabil legat direct de căciulă, ceea ce se explică prin ideea de cap acoperit, care sugerează amplasarea petelor albe. Sensul 3 se datorează particularităților animalelor de acest fel, cf. breaz. După Cihac, II, 36, provine din mag. kacer „cochet, prost”; Scriban semnalează o asemănare, pur întâmplătoare, cu rut.kačur „rață”. – Der. căciorie, s. f. (extravaganță, unicitate); căciori, vb. (a păta; a umple de noroi).” (dexonline.ro, cf. Al. Ciorănescu, DER)

cácir și cácĭur, -ă adj. (cp. cu rut. káčur, rățoĭ). Nord. Bălțat (de ex. negru, cu capu alb, spinarea brumărie și picĭoarele pintenoage): oĭ cacĭure. ” (Scriban, dexonline.ro)

Un posibil cuvânt arhaic. După Sorin Paliga (”Etymological Lexicon of the Indigenous (Thracian)Elements in Romanian”),
cáciur (noun and adj.) ‘lamb with black fur on the body and grey on the muzzle, ears, paws and tail’. Obviously archaic, with a probable derivation prefix ca-(unknown meaning) and ciur ‘black’ as in cioară ‘crow’ (i.e. ‘black’).”

Să remarcăm accentul ambiguu (pe a doua silabă la Ciorănescu, pe prima după Scriban și Paliga).

Căciur/căcior ar putea reflecta PIE (s)kāi-(t-), cf. sanscr. citrá- ”bright”, citrita ”variegated” (o posibilă evoluție de sens de la ”strălucitor” la ”bălțat”).
O altă evoluție a sensului ar putea exista de la ”negru” la ”bălțat” (cf. și explicației lui S.Paliga). Din acest punct de vedere, ”căciur” ar putea reflecta PIE skot- ”shadow, darkness”.

O posibilitate surprinzătoare ar fi însă originea cuvântului în PIE *kek’- ”weasel, polecat” (sanscr. kaśīkā́ ”weasel”), căciur conservând astfel numele unui animal (dihorul?), cu un colorit oarecum similar (”cu pete albe în jurul ochilor” ș.a.). ”Vulpoaică”, de exemplu, înseamnă ”oaie cu coada lungă”; ”căcioară” ar putea însemna la origine ”oaie de culoarea dihorului (*căci ??)”.

(imaginea: wikimedia commons)

Octombrie 15, 2017

Druja

Filed under: Alte istorii,Traco-geto-dacii — Roderick @ 11:23 am

Pârâul Druiu (https://ro.wikipedia.org/wiki/R%C3%A2ul_Druiu), afluent al râului Bega Luncanilor, apare pe o mai veche hartă a Munților Poiana Ruscă (H.G. Krautner, colecția ”Munții Noștri”) ca ”Druia”. Muntele din care izvorăște se numește însă Druja.

Druja

Să fie diferența dintre ”Druja” și ”Druia” doar o inconsecvență a cartografilor?

Am putea avea în *drui sau *druie forma nesufixată a lui ”druete”:
”druéte (-éți), s. m. Par, bîtă. Origine necunoscută. După Diculescu 482, din gr. δρῦς; Rosetti, II, 116, îl pune în legătură cu alb. dru „lemn”.” (dexonline.ro, DAR (Al. Ciorănescu))

Druja ar putea prezenta un sufix -jă (?), cf. de ex. ”cârtoajă”:
”CÎRTOAJĂ subst. „om cicălitor” (DLR), prob. < vb. a cîrti; -E. „pantofi răi.” 1. Cîrtoajă, cu s protetic, Scîrtoaje M. (Puc 397). 2. Cartojani s. 3. Cărtogea și Cărtoage tt. (Olt). 4. Prob. Cărtoșa (Ard).” (dexonline.ro, cf. Dicționar Onomastic Românesc, N.N. Constantinescu)

Ținând cont de faptul că gr. δρῦς are și semnificația precisă de ”stejar”, *drujă ar putea însemna de ex. ”stejăret”. (PIE drū- ”tree”)

Din PIE dhreu– ”to crumble, grind” ar putea proveni numele unei roci friabile (cf. let. druska ”crumb”, lit. druskà  ”sare”). Din muntele Druja s-a extras însă o rocă dură, cuarțul; conexiunea cu rădăcina menționată nu este exclusă, cuarțul prezentându-se uneori sub formă de fragmente, ”așchii” cu marginile ascuțite:

”Cuarţul a fost exploatat până în anul 1965 ca materie primă pentru fabricarea sticlei (vitrifiantul). Zăcământul se găseşte pe muntele Druja, pe versantul spre Valea lui Liman, în amonte de localitatea Colonia Fabricii. Straturile de cuarţ de la suprafaţă au fost epuizate, iar cercetare în profunzime nu s-a făcut.” (http://tomesti.ro/2012/03/24/petrografia/)

(Avem un regionalism interesant pentru ”cuarț, cremene”, anume gălătuș, probabil un dublet al fr. galet (intrat și în română, ”bolovan de râu”), a cărui origine este neclară, având surse latine sau galice; wiktionarul francez menționează un gallos ”piatră, stâncă” în galică.)

Desigur, originea mai ușor de acceptat pentru numele muntelui este antroponimul -de origine slavă- Druja. Însă nu concordă cu ceea ce mi-am propus aici, pe acest blog.

Octombrie 1, 2017

Inău

Filed under: Alte istorii,Traco-geto-dacii — Roderick @ 11:15 am

Vârful Inău apare ca un pisc semeț, văzut din orice directie. Dinspre nord este și mai impozant pentru că peretele stâncos vestic, cel dinspre Valea Bila, este cvasivertical pe circa 120 m diferență de nivel; iar cele doua creste stâncoase, nordică și estică, delimitează un triunghi de piatra impunător.
Numele Inău se pare că provine din slavul juni = juninca și din slavo-românul inou, cu aceeasi semnificație, păstrat documentar în limba română până în anul 1638 (Al. Filipașcu, 1969), și se referă la juninca de bour. Numele maghiar este Ünökö (Piatra Inăului sau a junincii) iar cel german Kuhhorn (Cornul vacii), acesta din urmă și mai sugestiv deoarece reflectă metaforic morfologia vârfului.

(Dumitru Iștvan, Ioan Pop, ”Inău/ Ineu, Rodnei, ascensiune pe creasta nordică”, ttps://sites.google.com/site/romanianatura42/home/carpatii-rasariteni/rodnei/inau-ineu-rodnei-ascensiune-pe-creasta-nordica)

Slavul *juni (ю́ный)  reflectă PIE *yowen- ”young” (starling.rinet.ru), ca și lat. iūnīx din care avem ”junincă”.

În cazul lui inău/inou, însă, am putea avea un reflex al PIE *ein- ”deer, roe”, cf. lat. hinnula ”ciută”. În dicționarul lui Pokorny, rădăcinii *ein- îi corespunde ei-3 ”multicoloured, reddish”.
Ideea de ”reddish” ar corespunde coloritului femelei de bour. Specia avea un dimorfism sexual accentuat, atât în dimensiuni (masculii considerabil mai mari), cât și în culoare (masculii de culoare închisă, aproape neagră, femelele roșcate). E posibil să avem în cuvântul dispărut inou un termen autohton.

(sursa imaginii: Wikipedia, https://en.wikipedia.org/wiki/Aurochs )

P.d.a.p. , inou/inău ar putea proveni din lat. innuba ”unmarried”, fiind vorba despre o junincă, o femelă care nu s-a reprodus încă. Un rom. *înuă (? =lat. innuba) ar fi putut deveni inău, poate și sub influența lui inoc ”mascul solitar”, cuv. de origine slavă. Să remarcăm și forma destul de ciudată a lui inău, ținând cont că ar trebui să fie un substantiv de genul feminin (fără ca asta să fie obligatoriu totuși).

inóc m. (vsl. inokŭ, singuratic, pustnic, mistreț, d. inŭ, unu, ca și gr. moniós, mistreț, d. mónos, singur, și fr. sanglier, mistreț, d. lat. singularis, singuratic. V. inorog). Vechĭ. Rar. Pustnic. Porc sălbatic.” (Scriban, dexonline.ro)

inócinóci, s.m. (înv.) asin sălbatic.” (DAR (2002), dexonline.ro; acesta putând fi cf. gr. ónos ”asin”)

O posibilă conexiune arhaică ar putea fi reprezentată (?) de numele lui Io, fiica lui Inachos, iubita lui Zeus, metamorfozată de acesta într-o junincă; cuvântul inău ar putea avea o origine foarte veche.

În ceea ce privește numele vârfului din Munții Rodnei, nu există un consens între autori privind originea acestuia și legătura cu inou ”junincă”. În Dicționarul de regionalisme și arhaisme din Maramureș D. Ștef oferă altă explicație:

Ineu, (Inău) – (top.) Vârf în M-ții Rodnei (2280 m.) – Posibil din inie „gheață care se formează iarna pe suprafața apelor curgătoare; brumă mare” (< sl. inije „grindină”)” (dexonline.ro)
 

Septembrie 4, 2017

Nume și anotimpuri?

Filed under: Traco-geto-dacii — Roderick @ 1:11 pm

Antroponimul trac Zimicentus ar putea însemna ”cel născut iarna” (PIE *g’heim- ”winter”, PIE ken-3 ”to appear, to be born”).
Similar, Zeli-centus ar putea fi ”născut primăvara” (sau într-o perioadă a ”înverzirii” naturii), cf. dac -zila, element final în nume de plante, ori trac zelcia ”zarzavat” (după I.I. Russu, cuvinte cu origine diferită, primul în PIE ĝēi- , ĝī- ”to sprout”, al doilea în ĝhel-1 ”to shine; green, gold, blue”).

Dacul Diegis, numele fratelui lui Decebal, ar putea reflecta momentul nașterii în sezonul estival, cf. v.prus. dagis , sanscr. nidAgha ”summer” (PIE dhegʷh- ”to burn”).

Doar o ipoteză, care ar putea fi valabilă în legătură cu unele antroponime tracice și dacice, desigur nu cu toate.

Iulie 23, 2017

Punoi

Filed under: Traco-geto-dacii — Roderick @ 11:14 am

„punoiu n. Mold. 1. puroiu; 2. zeama ca o apă ce dau boabele porumbului. [V. puroiu].” (dexonline.ro, cf. Șăineanu)

Despre boabele porumbului aflat în acel stadiu de coacere, dar și despre ale altor cereale, ca grâul, se spune că sunt ”în lapte” (la grâu stadiul următor se numește ”în pârgă” sau ”în ceară”, urmând apoi ”coacerea deplină”; de obicei recoltatul începe la stadiul de ”pârgă”).

E posibil ca acest ”punoi” să aibă altă origine, corespunzând cu lit. píenas ”lapte” (PIE pei̯(ǝ)-, pī̆- ”fat; milk”); posibil cuvânt autohton (?) la origine însemnând ”lapte”, cum se numește de obicei acea zeamă. Forma originară a cuvântului a fost coruptă, poate, de confuzia cu punoi ”puroi”.

Iulie 20, 2017

Negea

Filed under: Alte istorii,Traco-geto-dacii — Roderick @ 3:44 pm

negeá, negéle, s.f. (reg.) fată.” (dexonline.ro, DAR(2002))

În absența oricăror alte informații (etimologie? regiunea în care este atestat?) voi încerca să trec în revistă câteva etimologii posibile, nu în ordinea probabilității lor, ci a preferințelor mele.

1. Un cuvânt autohton? Este încurajatoare existența (foarte probabil) autohtonului argea, care are aceeași terminație.

Pentru negea, o origine posibilă ar fi PIE maghos, -ā ”young” (Pokorny), cf. ags. mægeþ (engl. maid) ș.a.
N în loc de m inițial poate cf. nalbă din lat. malva. Forma inițială a cuvântului -posibil *nagea sau *năgea.

O altă perspectivă o oferă sanscr. nagna ”naked, new, desolate, desert, bare, nude, girl before menstruation”. Toate sensurile sunt dezvoltate probabil de la PIE nogʷ- ”naked”

Altă posibilități ar fi aici neu̯os, -i̯os ”new” și PIE *merg- ”girl” (lit. dial. mer̃gē ”țărăncuță, fată provenind din pătura inferioară”), dispariția lui r fiind însă î.a.c. problematică.

2. Un împrumut din goticul niɵjō `kinswoman’ (proto-germ. *níɵja-z, *níɵjōn ”relation”, PIE *nit- ”own, related” -starling.rinet.ru)

3. Un cuvânt moștenit dintr-un termen necunoscut din latina populară, cf. sp. niño, ital. nino.

4. Un slavism vechi, cf. Neagu ” scurtare din srb. blg. Neago/mir, slav < sl. нѣгa „curatio infantis”, „alintare” (Mikl; în Lex, Paleosl., „ευφροσύνη, voluptas”) pt. f. Neaga” (dexonline.ro, Dicționar Onomastic, 1963)

5. Un derivat din neg ”verucă” (lat. naevus). Nu e exclus un termen ironic de alint, cum sunt atâtea altele.

6. Cuv. moștenit din lat. agnicellus ”mielușel”.

Prezența lui g în loc de c este cf. cu funigel din lat. *fŭnicĕllus (Ciorănescu)

funigél (funigéi), s. m.1. Fir de pînză de păianjen care plutește liber în aer. – 2. Piesă de la războiul de țesut pe care se întind firele. Lat. *fŭnicĕllus,dim. de la fŭnis „funie”. Semantismul primei accepții se explică, întrucît este vorba de fire (cf. numele său francez, fil de la Vierge sau filandre). După ipoteza lui Pușcariu, Conv. lit., XXXIX, 67; Pușcariu 674; DAR; și Rosetti, Rhotacisme, 20, din lat. *fŭlĭgĕlla, dim. de la fŭlῑgo „funingine”, care nu pare posibil sub aspect semantic. Cel de al doilea sens, rar, apare numai în dicționarul lui Scriban. Pentru trecerea cg, cf. formicarom. dial., mr., megl. furnigă.” (dexonline.ro, DER)

Avem lat. agnellus > rom. miel (mniel, niel), deci lat. agnicellus > rom. *miegel, *niegel, a cărui formă feminină ar fi *niegea > (?) negea.

(Articol modificat -cu ipoteza 6- la 20.07.2017, orele 23 :) )

Iulie 11, 2017

Sanpaeus și alte pâraie dobrogene

Filed under: Alte istorii,Traco-geto-dacii — Roderick @ 8:29 pm

O inscripție din vremea împăratului Traian -descoperită de Vasile Pârvan în 1914- menționează câteva nume ale unor râuri (sau pâraie) dobrogene care mărginesc domeniul cetății Histria; e vorba de Horothesia (hotărnicia) legatului Manius Laberius Maximus (100-102 p.Chr.).
Redau textul ei în română, așa cum apare în articolul ”Horothesia Histriei, un „dosar” istoric”, de Florian Olteanu și Lucian Amon (http://drept.ucv.ro/RSJ/images/articole/2008/RSJ1/17OlteanuAmon.pdf):

”Hotarele histrienilor le-am statornicit precum urmează: … Peuce, lacul Halmyris, începând cu teritoriul (?) … argamensilor, de-aici de-a lungul creștetului … până la confluența râurilor Picusculus și Gabranus, apoi de la gura râului Gabranus până la izvoarele acestuia, de aici … pe lângă râul Sanpaeus către râul Turgiculus … de la râul Calabaeus (către mare ?,) aproximativ 517 mii de pași…”

În articolul ”Contribuție la cunoașterea romanității vest-pontice. Studiu de caz: Histria” (https://revistapontica.files.wordpress.com/2011/09/pontica-43-pag-25-33.pdf), Alexandru Suceveanu scrie:
”Trecând acum la a doua parte a analizei noastre, anume aceea a teritoriului cetăţii, primul lucru care se cuvine remarcat cu privire la administraţie este că limitele acestuia erau fixate pe cursurile unor pâraie ale căror nume sunt fie de origine traco-getică (Gabranus, Sanpaeus, Calabaeus), fie curat romane (Picusculus, Turgiculus).”

În opinia mea Sanpaeus este un hidronim scitic, ușor de corelat cu Exampaeus, afluent al Bugului, menționat de Herodot, un izvor sau pârâu cu apă amară:

””Here, then, the Hypanis rises; for five days’ journey its waters are shallow and still sweet; after that for four days’ journey seaward it is amazingly bitter, for a spring runs into it so bitter that although its volume is small its admixture taints the Hypanis, one of the few great rivers of the world. This spring is on the border between the farming Scythians and the Alazones; the name of it and of the place where it rises is in Scythian Exampaeus; in the Greek tongue, Sacred Ways.” ( Herodot, Istorii, http://www.perseus.tufts.edu)

Hidronimul Exampaeus, pe care Herodot îl redă în greacă drept ”Calea Sacră”, nu a fost încă explicat suficient:

”The Greek is probably not a translation of the Scythian word, which may be connected with the Indo-European pani peni== “water.” (Schafarik, Slav. Alt. vol. i. pp. 284. 505.) Potocki (Voyage dans les Steps D’Astrakhan et du Caucase, [p. 1.889]vol. i. pp. 158. 186) places this district between the Boy and the Dnieper, and identifies the spring of bitter water, of which Herodotus (4.81) speaks with the Sinaja-woda, which falls into the Bog, at the village of Bogopol.” (www.perseus.tufts.edu)

Pe un grup yahoo am găsit citată o explicație a lingvistului Oleg Trubachev, plus o informație toponimică; probabil că autorul este de bună credință:

”O.Trubachev suggests an Indic etymology for Exampaeus :
a- negative particle
ksama- (s with a dot) – suitable
payas – water, fluid
„unusable water” – a god name for a bitter spring which spoils water in
Hypanis.
BTW this area is called now in Ukrainian ‘Mertvovod’ – ‘Dead Waters’.”

(https://beta.groups.yahoo.com/neo/groups/cybalist/conversations/messages/12023 )

*Pentru mai mult, vezi comentariile legate de comentariul 3 la https://hroderic.wordpress.com/2014/05/02/dave-dacice-si-antroponime

Exampaios și Sanpaeus/Sanpaios ar dovedi existența unui formant hidronimic scitic, -paios.
Acesta provine deci din PIE pō(i)-2 ”to drink” (Pokorny), cf. sanscr. payas ”water”.

San- (din Sanpaios) ar putea reflecta (?) PIE  sāno-s ”healthy” (lat. sanus), ori sā- ”satiated”; î.a.c. Sanpaios ar însemna ”apa bună (de băut)” sau ”apa sănătoasă/vindecătoare”. (Nu e sigur însă, cred, că PIE s- ar fi dat în scită (?) s/š). 

O alternativă ar fi PIE k’en „empty, puny” (Pokorny), cf. arm. sin, gr. kenó- ”empty, vane”, Sanpaios putând însemna în această ipoteză ”pârâul sec (=gol)”.

Gabranus este după I.I. Russu (”Limba traco-dacilor”) un hidronim tracic, provenind probabil din PIE *gʷebh- „a cufunda”. (Dacă Gabranus s-ar fi păstrat în română, ar fi devenit poate *Găuran, ceea ce sună parcă familiar. Mai probabil e o coincidență.)

Calabaeus nu apare în lucrarea lui Russu (și nici Sanpaeus; să le fi considerat savantul cuvinte străine, non-tracice?). Ar putea proveni (?) din PIE kel-5 ”to drive, force to move quickly”, cf. alb. gheg qil ”carry”, lat. celeber, -bris ”powered, animated”; alternativ, un adj. coloristic poate din kel-4kāl- ”a k. of dark/light spot” (lat. cālīgo ”fog, darkness”).

Aș exclude PIE k̂olǝmā ”stalk; reed” în virtutea faptului că limba geților ar trebui să aibă mai degrabă caractere satem (deși alternanța b/m este dovedită în limbi tracice; *salaba =gr. kálamos ”stuf” ar fi plauzibil).

Iulie 9, 2017

Umbreană

Filed under: Alte istorii,Traco-geto-dacii — Roderick @ 11:04 pm

Un sinonim pentru ”mreană” în zona Năsăudului:

mreánă f., pl. ene (vsl. bg. mrĭena, d. lat. muraena saŭ vgr. myraina. V. murenă și morun). Un pește ciprinoid albicĭos care poate ajunge pînă la vre-o 5 kg. (barbus fluviátilis). – Și breană (Ilfov, Cov. Mac.), și mireană (Serbia) și umbreană (Năsăud).” (Scriban, dexonline.ro)

Cuvântul ar putea fi de fapt din lat. umbra ”a grayling, umber (a fish)” (latinlexicon.org), cf. fr. ombrine (pești din genul Umbrina). În engleză a existat și forma umbrana ”lipan” (apare în Glosarul lui Robert Nares).

Mai multe despre acest subiect în art. https://hroderic.wordpress.com/2012/08/10/a-branui-breana-si-branisoara/ și comentarii.

Însă umbreană mai are -sau a mai avut- un înțeles enigmatic, care -foarte probabil- nu este cel de ”mreană”. Acesta apare într-o poezie populară din culegerea lui Pamfil Bilțiu, ”Poezii și povești populare din Țara Lăpușului”.

Motivul întâlnit aici e al fetei blestemate de mama ei să se transforme într-o pasăre:

”Blăstămatu-m-o mama
Într-o sâmbătă de Paști,
Frământânu-m de colaci:
Când oi fi mai mărice
Frumos drăguț oi ave.
Și m-oi face păsăre
Și-oi zbura la pădure.”

Iubitul fetei o descoperă pe aceasta -sub formă de pasăre- la ”Fântâna Corbului” de lângă Olt. Această ”Fântână a Corbului” este nu rar întâlnită atât în folclor (poezii, colinde, povești ș.a.), cât și în toponimie.

Iar fata răspunde chemării lui astfel:

”Măi bădiță, bădișor,
Spune-i tu la mama me
Pită albă nu frământe,
După mine să nu cânte,
Că zua-s pasăre-n pădure,
Noaptea-s umbreană-n pădure.
Ies plugari cu plugurile,
Neveste cu prânzurile,
Și-m’ ascultă patimile,
Cum îm’ cânt io verșurile.”

Cuvântul nu este cunoscut lui P.Bilțiu, care îl menționează în glosar cu înțelesul bănuit ”care ține umbră, de umbră?”.

În altă variantă a poeziei, pasărea întâlnită de voinic (care nu este iubitul ei, ci un văr ”pân pădure haiducel”) este o mierlă neagră, al cărei cântec este diferit noaptea și ziua:

”Zua șuier voinicește,
Noaptea horesc tâlhărește”

Aceeași diferență zi-noapte este marcată și în a treia variantă:
”Noaptea șuier bărbătește,
Zua horesc femeiește.”

Prin prisma acestor două variante ale poeziei, devine probabil ca umbreana să fie tot o pasăre, de noapte și cu alt cântec decât al avatarului diurn.
Dealtfel blestemul matern a urmărit transformarea fetei în pasăre, nu (și) în altceva. Singura posibilitate alternativă ar fi ca fata să ființeze sub forma animală doar în timpul zilei, revenind la forma umană în timpul nopții (motiv frecvent întâlnit în basme); î.a.c. ”umbreană” ar avea un înțeles asemănător cu ”pădureană” ori ”codreană”. Dar în afara acestui cuvânt cu înțeles necunoscut nu apare explicit mențiunea unei forme umane nocturne, iar în celelalte două variante fata trăiește doar sub formă de pasăre, ziua și noaptea.

Există, desigur, pe lângă bufniță și rudele ei, și alte păsări care cântă noaptea, precum caprimulgul, dar și pasărea cu cel mai frumos cântec de la noi, privighetoarea.  Și măcăleandrul mai are obiceiuri de cântăreț nocturn.

Dacă umbreana este un derivat al lui umbră, probabil că e o pasăre care iese rar la lumină, ori are un colorit tern sau întunecat, ”umbros” -ca al mierlei care apare într-una din variante. Mierla ar avea în plus și obiceiul de a sta ”la umbră”, ascunsă în tufe.
Sensul de ”duh, spectru” al lui umbră (existent la lat. umbra) nu este menționat de Al. Ciorănescu în ”Dicționarul etimologic român”, putând fi neologic în limba română; cu o destul de mare probabilitate, umbreană nu este legat de el.

Mai improbabil e ca la baza cuvântului să nu fie lat. umbra, ci imber, imbris ”a rain, heavy rain, violent rain, shower, pouring rain”, ”a rain-cloud, storm-cloud”. Semantic, ar corespunde cu denumiri din fauna noastră aviară, ca ”ploier” sau ”puhoier”.

Iulie 8, 2017

Totoină

Filed under: Alte istorii,Traco-geto-dacii — Roderick @ 9:25 pm

”totoínă, totoine, s.f. – (reg.; mit.) Pasăre gigantică din mitologia locală: „Și zin atunci cuhenii, cu mic cu mare, să miră și ei, să-ncredințează că, de fapt, i-adevărat, și spun că ăsta trebuie să fie, sigurat, un ou de totoină” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 240). – Et. nec.”

”totoinár, totoinari, s.m. – (reg.) Apelativ neuzual, der. din totoină „pasăre legendară”. ■ (onom.) Totoinari, poreclă pentru locuitorii din Bogdan Vodă (Bilțiu-Dăncuș, 2005). – Din totoină + suf. -ar.”

(D.Ștef, Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, ed. a II-a, Wikisource)

Ca să-mi fac o idee mai exactă despre etimologia cuvântului, ar trebui să cunosc legenda citată în dicționar.
Până atunci, aș crede că originea lui e o rădăcină onomatopeică, poate chiar PIE tutu ”chirping of birds” (lat. tutubare ”to cry like an owl, to hoot” -latinlexicon.org, lit. dial. tutùtis ”pupăză”).

E greu de crezut că maramureșenii de demult vor fi fost familiarizați cu marile păsări nezburătoare, ca struțul; pasărea gigantică numită totoină trebuie să fi fost zburătoare, ca toate păsările sălbatice din România. Posibil o bufniță (?), cf. lat. tutubare.
Cântecul minuniței (Aegolius funereus) transcris în engleză este ”hooo-too-too-too-too…” (cf. https://web.stanford.edu/~kendric/birds/birdsong.html); dacă această bufniță pitică s-ar fi numit ”totoină”, ar fi fost clară originea onomatopeică a numelui.

În basmul ”Voinicul Parsion”, Crăiasa păsărilor este o femeie-bufniță:
”Și s-a dus și s-a dus șapte zile și șapte nopți pînă a ajuns la curțile crăiesei pasărilor, care erau între niște stînci pe un vîrf de munte. Și intră Parsion înlăuntru, dar se îngrozi cînd o văzu, că era o urieșiță groaznică cu un cap mare ca buhele, dar cît o bute de cincizeci de vedre de mare.”
””Și ieși urieșița afară și făcu odată U-hu! ca buhele, dar atît de tare de răsună toate pădurile și tremurară munții de groază.” (v. https://hroderic.wordpress.com/2015/07/18/o-triada-a-stapanilor-naturii/).

Pagina următoare »