Mărăcie

”mărăcie sf [At: DDRF / A: nct / Pl: ? / E: nct] (Trs) 1 Cărbune de calitate inferioară. 2 Turbă.” (dexonline.ro, ”Micul Dicționar Academic” (2010))

Un posibil cuv. autohton (?) dintr-un PIE *malǝk- ”firewood, bonfire” (starling.rinet.ru), cf. lit. málka ” heap of things stacked on each other, pile, esp.woodpile ‘, pl. málkōs `firewood’, arm. meɫex ”wood”, irl. molc ”fire”. Sensul de bază al lui ”mărăcie” ar fi î.a.c. cel de ”combustibil”.

Dacă inițial însemna ”turbă”, o origine posibilă ar fi o rădăcină cu sensul de ”mlaștină” (în dicț. lui Pokorny, PIE mori ”sea”, meu-1 ”wet; dirt” ?). Însă prima versiune mi se pare mai probabilă.

Cu ”mărăcine” nu pare înrudit, nici cu acest ciudat

”mărăca vr [At: PAȘCA, GL. / V: ~reca / Pzi: mărac / E: nct] (Reg) 1 A se cățăra. 2 A se urca.” (dexonline.ro, ”Micul Dicționar Academic” (2010))

Să fie acesta înrudit cu mal ”deal, munte”, din PIE  mel-8 ”to appear, come up”, având semantismul lui ”urca” – ”lat. *órico, -áre, d. vgr. óros, munte, ca fr. monter, a urca, d. mont, munte” (Scriban)? Avem și lat. mōlēs, mōlis ”a mass, pile, a cliff or ridge of rock” (latinlexicon.org) (>rom. mure?).

În fine, mărat și mărac ”(foarte) sărac, sărman, nenorocit” -după Scriban ”ca și it. malato și fr. malude, bolnav, d. lat. male habitus, care se află rău, ca beat, cot d. bĭbĭtus, cŭbĭtus”- nu e exclus să reprezinte o dezvoltare semantică din lat. merātus și merācus ”pure, unmixed, genuine”; ”măratul”/”măracul” nu are chiar nimic, e în sărăcie lucie.

Boză

”bóză sf [At: VICIU, GL. / Pl: ? / E: nct] (Reg) Unsoare de car Si: dobot Cf păcură.” (”Micul Dicționar Academic” (2010), dexonline.ro)

Un cuvânt curios, care n-ar fi exclus să aibă origini autohtone.

Ar putea fi un reflex al PIE *mag’- ”to knead, to oil”, ținând cont de alternanța fonetică m/b, specifică limbii trace; cf. rus mazь ”ointment”, gr. mágma ”kneaded mass, thick ointment”.

Unsoarea de car era un gudron produs prin distilarea uscată a unor esențe lemnoase (v. https://en.wikipedia.org/wiki/Tar), la noi pinul, arinul, mesteacănul sau fagul. Nu e exclus ca la originea cuvântului să fie PIE *bhāg’- ”fag”, fără să fie însă clar despre ce specie lemnoasă este vorba. PIE *bhāg’-  a dat slavul *buza-, din care avem rom. boz; kurdul būz denumește o specie de ulm. Semantismul ar fi corespunzător germanicului  *terw (=engl. tar), care provine din rădăcina *derw– ”copac”.

Ca o curiozitate, gudronul de fag se folosește la vânătoare, pentru a atrage mistreții, în special la bălțile din pădure (vezi https://www.magazinvanatoare.ro/aroma-smoala-gudron-de-fag.html; nu fac reclamă produsului); mai e folosit, de asemenea, în zootehnie (https://fermag.ro/pasta-de-gudron-de-fag-tarpaste-1-kg/949.htm).

Altă posibilitate (??) ar fi ca boză să aibă o origine celtică, cf. galez bedwen ”mesteacăn”, din PIE  gʷet-1 ”resin” (> lat. bitumen).

Se poate observa și o coincidență -întâmplătoare sau nu- cu hidronimul Buzău și buzăiel ”mlaștină rămasă după ploaie” (v. articolele de pe acest blog și comentariile).

Boza ”cidru” provine din turcă, originea cuvântului fiind de fapt persană și IE (înrudit pe această linie cu ”bere”- germ. Bier). Conexiunea cu boză ”gudron, dohot, păcură” mi se pare însă improbabilă.

Aiedui (?)

”aieduí vr [At: CV, 1951, nr. 5, 27 / Pzi: ~esc / E: nct] (Reg) A se căsători.” (”Micul Dicționar Academic” (2010), dexonline.ro)

Un cuvânt care ar avea șansele să fie (??) reflexul autohton al PIE *(e)wed- ”to marry; bride-money” (starling.rinet.ru); cf. gr. hédna, hom. éedna ”bridal gifts, dowry, wedding gifts”, v.ind. vadhū́- `bride, young wife; daughter-in-law’ ș.a. (un tracic *aved- ?).

Lupoaica și vulpea

Citând dintr-un wiki-articol dedicat mocanilor (https://ro.wikipedia.org/wiki/Mocani ),

”Un caz interesant îl reprezintă numele așezării Lupșa din mocănimea Văii Arieșului. Atât în graiul local cât și în aromâna sud-dunăreană, lupșă înseamna ‘lupoaică’. Se pare că aidoma aromânei, graiul local al mocanilor a păstrat acest termen comun protoromânei. În graiul comunei Lupșa se folosește predominant perfectul simplu sau aorismul în locul perfectului compus, ceea ce este mai puțin specific în graiurile transilvănene, dar frecvent în aromână, în graiurile oltenești și în cele de la est de Olt în Vlașca etc.”

În Dicționarul aromân al lui Tache Papahaghi acest ”lupșă” nu este menționat; forma de feminin a lui ”lup” este ”lupoanji”, cf. rom. lupoane, lupoaie (=lupoaică), ursoane, ursoaie (=ursoaică). În istro-română, este aceeași formă lupóńe, plus lupíţę.

Dacă n-aș fi știut ce înseamnă, aș fi zis că ”lupșă” înseamnă vulpe; cf. v. ind. lopāśá- ”șacal, vulpe”, let. lapsa , gr. alṓpēk-s, -ekos, arm. aɫuēs ”vulpe” (dintr-un IE (a)lōpēk’-, cf. starling.rinet.ru).
După Pokorny, e posibil ca lat. lupus și volpēs să reflecte același PIE u̯l̥p-, lup- ” a k. of carnivore (fox, wolf)”.

E posibil un scenariu în care un cuvânt autohton lupșă= vulpe să își fi schimbat înțelesul în ”lupoaică”, sub influența latinului lup. Însă deocamdată e doar un scenariu neconfirmat.

Pălciană

”pălciánă (-ne), s. f. – (Mold.) Vițelar (Anthoxanthum odoratum). Origine necunoscută.” (Ciorănescu, dexonline.ro)

”pălciánă f., pl. iene. O plantă graminee numită și parangină, și vițelar (authoxanthum odoratum). Fînu se compune în cea maĭ mare parte din această plantă, care, după ce se usucă, răspîndește plăcutu eĭ miros caracteristic.” (Scriban, dexonline.ro)

Conform prostului obicei, voi investiga un pic posibilitatea originii autohtone a acestui cuvânt cu etimologie necunoscută.

O posibilă cheie de interpretare a cuvântului o poate oferi denumirea științifică: antho-xanthum, al doilea din gr. xanthos ”galben”.

”Son nom scientifique provient du grec anthos (« fleur ») et xanthos (« jaune »), par allusion à ses fleurs jaunes après la floraison. Les termes « odoratum » et « odorant » font référence à son odeur de coumarine après dessiccation.” (https://fr.wikipedia.org/wiki/Flouve_odorante)

”Pălciană” ar putea avea aceeași rădăcină PIE ca ”pal”, palid”: pel-6 ”grey, pale” (Pokorny), derivând probabil din extensia pol-k̂o-  ”pale”.
Semantic, cf. lit pal̃vas ”pale yellow”. De notat și derivatul în albaneză, plak ”greybeard, old man”.

Altă posibilitate ar fi înrudirea PIE cu rom. paie, lat. palea; rădăcina pel-2b ”powder, flour”, cf. v.ind. palālī́ ”stalk, straw”, lat. pollen etc. Evoluția semantică ar putea conduce fie spre înțelesul de ”fân”, fie spre cel de ”miros”.

Altă posibilitate interesantă ar fi originea în PIE  pelk̂- : polk̂-  ”to turn, wind”, din care provine engl. fallow ”pământ nelucrat” (ags. fealg). Ar putea indica un anume tip de teren pe care crește planta, cf. și altei denumiri:

”parangină f. Tr. vițelar (buruiana crește prin paragini).” (Șăineanu, dexonline.ro)

Aceasta din urmă, însă, ar putea fi legată de ”părâng”.

Ca o curiozitate, menționez lat. pellex, pellicis ”a kept mistress, concubine”, din care -strict fonetic vorbind- ”pălciană” ar putea să provină (cf. -aprox.- sălciu din salcie < lat. salix, salicis). Semantica, însă, ar fi destul de curioasă î.a.c.; s-ar potrivi dacă ar fi vorba de o plantă ceva mai rar întâlnită, ori o floare, de exemplu.

Sânvăsâi

”Sânvăsâi, care a avut șansa să ocupe prima zi a anului, este prezentat în creațiile populare ca un tânăr care stă călare pe butoi, iubește, petrece, îndeamnă la păcat…” (Ion Ghinoiu, ”Zeii pastorali”)

Sânvăsâi -figură a mitologiei populare românești- are aici o destul de clară reprezentare bachică. Sărbătoarea Sf. Vasile i-a luat probabil locul unei sărbători precreștine a unui zeu identificabil -în linii mari- cu Dionysos.

E posibil ca și numele de Vasile/ Văsâi (lat. Basilius, care ar putea explica -după N.N. Constantinescu- antroponime românești ca Basu, Basa ș.a.) să coincidă întrucâtva cu numele vechii divinități, probabil altul decât Bacchus, Dionysos, latinul Liber (Pater) ori tracul Sabazios (a cărui asemănare cu ”Sânvăsâi” e totuși notabilă).
Este atestat, de exemplu, Bassareus ”a Thracian name for Dionysus, which derives from bassaris or „fox-skin”, which item was worn by his cultists in their mysteries” (https://en.wikipedia.org/wiki/Dionysus, după Erwin Rohde, ”Psyché”, p. 269).

După Hesychius, bassaris este numele lydian al vulpii (cf. William Drummond & Robert Walpole, ”Herculanensia” (1810)). Foarte probabil un epitet tabuizant al animalului; posibil un adj. coloristic din PIE bhā-1 ”to shine” ?

În Grecia antică, sărbătoarea Dionysia s-a ținut inițial în timpul iernii, la o dată apropiată de cea a lui ”Sânvăsâi”: ”The Dionysia was originally a rural festival in Eleutherae, Attica (Dionysia ta kat’ agrous – Διονύσια τὰ κατ’ ἀγρούς), probably celebrating the cultivation of vines. It was probably a very ancient festival, perhaps not originally associated with Dionysus. This „rural Dionysia” was held during the winter, in the month of Poseideon (the month straddling the winter solstice, i.e., Dec.-Jan.)” (https://en.wikipedia.org/wiki/Dionysia)

Culoarea căciulii dacice?

Din fericire, este ceva care se poate ști, cel puțin despre căciulile dacilor de pe Columnă.

De pe site-ul https://www.statuidedaci.ro am aflat că pot fi reconstituite, cu ajutorul spectrometriei de fluorescență de raze X, culorile inițiale ale scenelor Columnei lui Traian. Astfel, în anul 1986 a fost expusă scena XXXII, cu imaginile reconstituite coloristic, în cadrul celei de-a XLII-a Bienale a Academiei de Artă din Veneţia (vezi https://www.statuidedaci.ro/index.php/ro/influenta-asupra-culturii-europene/columna-lui-traian/culorile-policromia-columnei-traiane).

În scena respectivă apar și doi tarabostes (în partea dreaptă). Căciulile lor par să aibă o nuanță roșcată.
Tot roșii sunt și ”bonetele frigiene” ale celor trei magi reprezentați în Basilica di Sant’Apollinare Nuovo din Ravenna.

(imaginea: Wikimedia Commons)

Culoarea roșie a căciulii ar putea aminti de căciulile din blană de vulpe -”alopekis”- purtate de traci (vezi https://en.wikipedia.org/wiki/Thracian_clothing):

(imaginea: Wikimedia Commons)

Într-un număr al revistei ”National Geographic” (aprilie 2015), sau în posterul atașat, dacă bine rețin, apar însă și tarabostes cu căciuli de culoare albastră. Nu știu cât de veridică este reconstituirea; culorile diferite ar reflecta probabil o ordine ierarhică a tarabostes-ilor.

(Tot de acolo am reținut observația importantă că pe columnă coifurile dacice -bogat decorate- apar doar ca prăzi de război, nu pe capul războinicilor. E posibil să fie vorba de coifuri de aur și argint (?), ca acelea de la Peretu, Coțofenești, Agighiol; nu e exclus ca, la rândul lor, dacii să fi prădat aceste coifuri de la… geți (?).)

În ceea ce privește culorile căciulilor dacice, rămâne să ne mai informăm. Subiectul, însă, mi s-a părut prea important ca să nu îl deschid, chiar și în acest stadiu precar al cercetărilor personale.

Cârnău

”cârnắu, ~náie a [At: (a. 1812) URICARIUL IV, 346/9 / Pl: nct / E: nct] 1 (Îs) Grâu ~ Grâu de prima calitate, cu grăuntele turtit. 2 (Îs) Oaie ~naie Oaie cu coada groasă.” (Micul Dicționar Academic, dexonline.ro)

Presupun că oaia cârnaie  este doar o oaie cu coada ceva mai groasă, nu rasa numită ”oaie cu coadă grasă” (https://en.wikipedia.org/wiki/Fat-tailed_sheep), care nu știu în ce măsură a fost crescută la noi.

Cele două sensuri ar putea sugera cuvinte diferite, cf. diferenței (chiar opoziției) dintre turtit și gros. În ceea ce privește grâul, după Șăineanu termenul provine din cârn, iar după Scriban din carne.

”cârnău a. cârn, vorbind de o excelentă varietate de grâu turtit.”

”cîrnắŭ adj. m. (d. carne). Grîŭ cîrnăŭ, grîu comun, cu bobu mare. V. grîŭ.” (dexonline.ro)

Așadar dicționarele nu sunt prea consecvente în ceea ce privește aspectul bobului de grâu cârnău: ”turtit” (MDA, Șăineanu) ori ”mare” (Scriban); totuși ideea de ”lat” ar fi aici un numitor comun.

Grâul cârnău ar putea fi un împrumut germanic, cf. germ. Korn (=engl. corn), din aceeași rădăcină PIE *grān- ca și lat. grānum, rom. grâu. Î.a.c. soiul de grâu poate fi la rândul lui un import. De menționat că din evul mediu și până în secolul al XX-lea grâul a constituit pentru majoritatea românilor o cereală de lux, pe care o cultivau pentru a-și plăti dările și o consumau mai ales la sărbători. Hrana de bază a fost meiul și apoi porumbul. 

Dacă ar fi o prezență mai veche în limba noastră, ar putea trimite la rădăcina k̂er-2, k̂erǝ- ”to grow” (cereale, lat. Cerealis; gr. korénnǖmi ”saturate, become satiated”). Extensia *k̂er-n- ar fi prezentă în alb. thjerrë ”linte” (Pokorny). Desigur, o formă *cârn- din această rădăcină este plauzibilă într-o limbă centum; însă și limba dacă -considerată în general de tip satem- prezintă unele aspecte ”centum”. De asemenea, tot ”centum” ar putea fi în limba dacă unele împrumuturi din alte limbi.

În cartea ”Medicina în Dacia” Ion Horațiu Crișan menționează cultivarea grâului cârnău de către daci: ”… cu precădere se cultiva o specie de grâu cârnău (Triticum compactum) alături de grâul cârnău obișnuit (Triticum vulgare)…”; semințele respective au fost descoperite la Grădiștea Muncelului, făcând parte deci din hrana regilor daci, nu neapărat și a păturii de jos a populației.

 

În ceea ce privește oaia cârnaie ar putea fi valabilă etimologia dată Scriban grâului cârnău (din ”carne”); cf. spaniolului carnero ”berbec”. Logica, însă, ar impune examinarea posibilității existenței unei rădăcini *cârn- cu sensul de ”coadă” (!), ori măcar o conexiune cu ideea de ”coadă”; avem de ex. vulpoaică ”oaie cu coada lungă”. E o chestiune pe care deocamdată n-am elucidat-o.

Lat. crīnis (din PIE *kreis- ”straw, stem” -starling.rinet.ru) ar putea fi un etimon potrivit; se referă însă la coada unei comete și mai mult la părul din cap.

Nu e exclus să fie un simplu derivat din… ”cur” (*curnaie?), însă î.a.c. terminația în -naie pune probleme.

Ca posibil termen autohton (?) ar putea avea originea în PIE (s)ker-3 ”to turn, bend”. Mi-a atras atenția și PIE k̂lou-ni- ”hip”, implicând însă o rotacizare (ca în v.ind. śrōṇi-, av. sraoni- ”buttock, hip”), însă cu păstrarea consoanei inițiale k ca în limbile centum (lat. clūnis ”buttocks, hind legs, rump in humans and animals”).

 

Candrea

”candreá sf [At: H III, 73 / Pl: ~ele / E: ?] Țesătură de lână care servește de așternut Cf macat, velință.” (”Micul Dicționar Academic”, 2002, dexonline.ro)

Un posibil reprezentant al PIE (s)ken-(d-) ”skin, rind; to peel”, din care avem (latinul) scândură; engl. skin ș.a. Semantismul ar fi similar lui ”scoarță”, care are și sensul de ”cuvertură, învelitoare, preș” și pe cel de ”tapet” (scoarțele țărănești).

Altă posibilitate originară ar fi PIE kenth(o)- ”rag, cloth” (v.ind. kanthā `rag, patched garment’, v.gr. kéntrōn ”patchwork”). 

Dar cum a ajuns acest cuvânt în română e altă poveste. Ar putea fi (?) chiar autohton. Atrage atenția asemănarea cu undrea (andrea, indrea), pl. undrele.

Pârșă

Cuvânt obscur cu sensul de ”pâine”, al patrulea menționat în ”Dicționar de arhaisme și regionalisme” (2002, Gh. Bulgăr și Gh. Constantinescu- Dobridor).

”pârșă s.f. (reg.) 1. bucată de mușchi preparată special; carne de calitate proastă, cu multe pielițe. 2. jupuială a pielii, pe față și pe membre. 3. murdărie a capului. 4. (înv.) pâine.” (dexonline.ro)

Sensul de ”pâine” pare să nu aibă legătură cu celelalte. Posibil un cuvânt autohton, din PIE pū-ro- ”corn” (Pokorny) / *pūr- ”wheat, spelt; couch-grass” (starling.rinet.ru); cf. v.ind. pūra- `a sort of unleavened cake fried with ghee or oil’, pūrikā `a sort of cake’, gr. πῡρός ”wheat”, sl. pyro ”spelt” ș.a.

Cu rădăcina IE (sau mediteraneană?) pr̥so-  ”onion” (rom. praz, din bg. < gr. πράσον) nu cred că are a face, nici cu *perǝ- ”to heat, to burn”, ori pū̆r „fire”.

Alte posibilități, însă, ar fi derivarea din pâre , varianta rotacizată a lui pâne (rotacismul s-a păstrat de ex. în părâng, din lat panicum), ori direct din lat. pānicium, pāniciī „any thing baked, bread, cakes” (latinlexicon.org); ori cf. lat. pinsor ”a baker”.