Suliță

În lucrarea ”Toponime românești care descriu forme de relief”, D. Loșonți menționează ”suliță” cu sensurile de ”câmp, pădure” și ”vârf, piatră, vârf de jgheab [= stâncă]”. Explicația: ”Dacă nu admitem un apelativ *suliţă ‘vârf ascuţit de deal sau de munte, stâncă’, rezultat prin metaforă de la suliţă ‘armă de atac formată dintr-o prăjină de lemn terminată cu un vârf de fier ascuţit’, atunci trebuie să vedem în fiecare nume o creaţie metaforică independentă.”

Cred că există posibilitatea ca acest ”suliță” să fie de fapt un corespondent autohton al lat. silva, slavului слемя și engl. sill, reflectând un PIE swel- ”mountain (ridge, forest); ridge (of a roof)” (starlingdb.org).

Terminația cuvântului nu reprezintă aici cunoscutul sufix diminutival sau feminin -iță; desigur, nu ar fi unicul caz de acest gen (avem exemplul clar al lui ”viță”). Ar putea avea un corespondent în terminația lui ”arichiță”, pe care cercetătorul Gh. Brâncuș îl consideră autohton, ori a dacicului Darnithithi.

Uștiulete

”știuléte (-ți), s. m. – Fructul matur al porumbului. Slov. štulec (Tiktin), cf. bg. stulec (Conev 51). Forma normală știuleț, a căpătat un nou sing. analogic (Byck-Graur 26).” (Al. Ciorănescu, ”Dicționar etimologic român”, cf. dexonline.ro)

Cum s-ar explica însă forma

”uștiulete sm At: ALR I, 903/200 / V: ~ștu~ / Pl: ~eți / E: nct Știulete (3).” (”Micul Dicționar Academic”(2010), cf. dexonline.ro)?

Mai avem în plus și

”uștav [At: PAMFILE, A. R. 89 / A: nct / Pl: ? / E: nct] (Olt) Știulete cu boabe mici sau nedezvoltate Si: codină.” (”Micul Dicționar Academic”(2010), cf. dexonline.ro)

și

”ușălău sm [At: POLIZU / Pl: ~lăi / E: nct] (Reg) Știulete.”, în același dicționar.

Pare greu să refuzăm o legătură cu alb. usht, ushtë ”ear of grain”, după Pokorny din PIE u̯es-4 ”to stick, pierce”, ca lit. usnis ”ciulin”, OHG ort ”tip, corner”.

Am putea avea o rădăcină autohtonă *ușt- ”spic cu boabe”; ”uștiulete” e însă clar influențat de ”știulete”, iar “ușălău” ar putea fi o formă coruptă a unui *uștălău, ori chiar un alt derivat din PIE u̯es-4. De observat că t-ul a dispărut și în ”ușori” (=laturile verticale ale cadrului ușii/ferestrei), provenit din lat. ostiolum; s-a păstrat însă și forma ”uștiori”. Cât despre ”uștav”, ar putea fi influențat de ”șiștav” (”despre boabele cerealelor: mărunt, nedezvoltat, pipernicit, sec” -cf. ”Micului Dicționar Academic”).

Șoiman

Cu sensul de ”cal sprinten, aprig”, e considerat ca derivat al lui ”șoim”.

Ar putea fi însă, la origine, un alt cuvânt (dintr-o rădăcină autohtonă?), derivat al PIE ĝhei-1, ĝhēi- ”to drive; to throw”, cf. v.ind. háya- ”horse”, arm. ʒi ”armăsar” (în dicționarul starlingdb.org, PIE *g’hAy- ”horse (stallion); hare”). Posibil un *joiman, devenit prin confuzie ”șoiman” (vezi ”joimărițe”= ”șoimărițe”).

”Joiman” e întâlnit ca nume de familie (în Muntenia, dacă nu mă înșel), poate același *joiman ”cal aprig, armăsar”. Terminația ar putea să fie sufixul expresiv -man (întâlnit în ”moloman”, ”lotroman” etc.).

A (se) pupăza

”pupăzà v. a se păinjeni, a se acoperi cu un văl (vorbind de ochi): cât p’aci să-i se pupăzeze văzul POP. [Aluziune la cuibul murdar al pupăzei].” (L. Șăineanu, cf. dexonline.ro)

”pupezéz (mă), -ăzat v. refl. (d. pupăză, pin aluz. la penele pestrițe ale acesteĭ păsărĭ). Trans. Mă painjinesc: ochiĭ i s’aŭ pupăzat.” (A. Scriban, dexonline.ro)

”Micul dicționar academic” (2010) îi menționează însă verbului două sensuri care cu greu pot fi derivate din ”pupăză”: ”a scurta prea mult” (despre obiecte de îmbrăcăminte); ”a se îngusta” (reg. din Oltenia). În ”Dicționar de arhaisme și regionalisme” (2002) apare și sensul de ”a se strâmba”.

E posibil să avem aici un alt cuvânt care s-a confundat cu derivate omonime ale numelui păsării. Poate un reflex autohton (?) al PIE pēu- : pǝu- : pū̆- ”to hit, sharp” (cf. lat. pavio,-ire,  lit. pjáuju ”tăiere, recoltare”), ori pōu- : pǝu- : pū̆- ”small, little” (lat. pauper ”sărac”, pupus ”copil, băiat”, engl. few).

Bușan

”bușan, ~ă smf [At: JAHRESBER. III, 314 / Pl: ~e / E: bușă + -an] (Ban) 1-2 Om sau vită, îndesat(ă) și robust(ă).” (”Micul Dicționar Academic”(2010), dexonline.ro)

Din păcate acest ”bușă” din ”Micul Dicționar Academic” nu apare pe site-ul dexonline.ro. Scriban îl menționează ca

”búșă f., pl. ĭ (d. bușesc). Sud. De-a bușile, în brîncĭ, în patru picĭoare: mergem de-a bușile (ChN. I, 248).” (dexonline.ro)

”Bușan” pare înrudit cu alb. mbush ”fill up, fill in, inject, load, imbue”. Ar putea fi un cuvânt autohton, din PIE b(e)u-2, bh(e)ū̆- ”to swell, puff” (Pokorny), originea cuvântului albanez.

Cuvintele buș=lovitură cu pumnul (cf. ”a buși”), buș=ciorap de lână (după Giuglea din lat. byssus ”cotton, cotton stuff/a fine kind of flax” -cf. latinlexicon.org), buș=roșcat (în Oltenia, cf. aceluiași dicționar citat mai sus) au, cred, alte origini.

Buș – ”roșcat” ar putea reflecta (?) PIE *bhok’– ”flacără” (originea lat. focus), cf. arm. bosor ”roșu”. O asemănare vagă există și cu lat. burrus = roșu, dar schimbarea terminației nu se explică. Ar fi, poate, plauzibil și un sens primar de ”sânge”, cf. expresiei ”a-i buși sângele (pe nas)”, care ar putea reflecta PIE u̯eis-3 ”to flow; poison” (țin minte că Sorin Olteanu, într-un articol, a admis ca posibil faptul; din rădăcina PIE provine galezul gwyar ”sânge).

Originea lui ”a buși”=a lovi ar fi, după Al. Ciorănescu -și alții-, în ”slavul bušiti „a lovi” (Cihac, II, 35; Skok 72); cf. bg. buš „dau cu pumnii”, sb., cr., ceh. bušiti „a lovi” ” (dexonline.ro). Cred însă că ”buș”= pumn ar putea fi și onomatopeic.

În ”Micul Dicționar Academic” apare, pentru ”buș”, și sensul de ”pământ strâns laolaltă”, care ar putea corespunde semantic lui ”bușan”:

”buș¹ [At: ANON. CAR. / Pl: ~e, ~uri / E: nct] (Pop) 1 sm (Mpl) Pumn. 2 sm, sn (Îlav) În patru ~i sau de-a ~le(a) În patru labe. 3 sm (Pex; lpl) Lovitură puternică. 4 sm Pietricele folosite într-un joc numit în buși. 5 sm (Reg) Pământ strâns laolaltă.” (dexonline.ro)

Crișa

”criș¹, ~ă [At: POLIZU / V: ~a / Pl: ~i, ~e / E: nct] 1 a (Mol; îe) ~u (sau ~a) eu, el (ea) sau ~u lui sau (ei)! Ferice de (mine, el, ea)! 2 a (Nob) Puternic. 3 sf (Îvr; îf crișa) Fată bătrână.” (”Micul Dicționar Academic” (2010), dexonline.ro)

Lui ”criș” i-am dedicat un articol (v. https://hroderic.wordpress.com/2011/09/14/cris/, cu comentariile aferente).

În ceea ce privește crișa (cu accentul pe ultima silabă), cred că ar fi plauzibile un alt semantism și o altă origine, cf. poate cu lit. karšus ”decrepit, old-aged”, let. kā̀rst ”a se maturiza”, din PIE  kerk̂-, kr̥k̂- ”to wrinkle, become thin” (Pokorny), din care provin și v.ind.  krśá- `lean, emaciated, thin, feeble’, cehul krs ”copac pitic”.

Rom. criș(e)a (=”în vârstă, îmbătrânită”?) ar corespunde semantic cuvintelor baltice derivate din PIE kerk̂-, kr̥k̂- . Un posibil dacism?

Lotrul și Lotrana

Râul Lotru își are obârșia în lacul Câlcescu din munții Parâng. Nu departe, în căldarea Ieșului, se află lacul glaciar Lotrana, a cărui apă ajunge în râul Gilort, în alt bazin hidrografic.

”Lotrana” ar putea fi un antroponim; poate o soție a unui anume Lotru, nume a cărui semnificație ar putea fi alta decât a subst. lotru ”tâlhar, hoț de codru, haiduc”:

”LOTAR < germ. Lothar. l. – Radu, olt., 1662 (AO XVII 310). 2. Lotr călugărul care a scris testamentul mamei lui Mihai Viteazu în 1602, sau < subst. lotru.” ( N. N. Constantinescu, ”Dicționar Onomastic Romînesc”, dexonline.ro)

Ar putea fi numele unei băcițe de demult; anumiți munți din zonă au avut, prin tradiție, stâne gospodărite doar de femei.

Cele două hidronime sunt foarte probabil înrudite. Unul denumește o apă curgătoare, iar altul o apă stătătoare. Se poate, oare, să aibă o origine mai veche?

M-am gândit, de exemplu, la un posibil *lutru = vidră (mascul), de origine latină, cu femininul *lutrană, cuvinte contaminate apoi cu ”lotru”, în vremea când și-au pierdut înțelesul.

Numele râului Lotru ar putea avea și o origine autohtonă, reflectând PIE  lou̯ǝ-tro- `Waschbecken’ (Pokorny), cf. cu gr. hom.  λοετρόν, atic λουτρόν ”baie, cadă”, gr. λούτρο (numele stațiunii Loutro din Creta), galicul lautro (aceeași semnificație), isl. lauðr ”leșie, spumă de săpun” ș.a. Dacă aceasta este și originea hidronimului românesc, e posibil ca Lotru să fi însemnat aproximativ ”scăldătoare”, un înțeles plauzibil și pentru un lac de munte ca Lotrana.

O altă variantă ar fi PIE lat- ” wet, damp; swamp” (gr. λάταξ ”drojdii de vin, mir. ‎laith‎‎ ”mlaștină”).

În legătură -posibilă- cu aceasta, citez o afirmație a lingvistului Sorin Paliga în legătură cu numele Lotrului:

”Obviously built like Motru; a derivation from lotru  ‘thief’  does not seem either possible or probable. I am rather inclined for a relation with Cretan lat  ‘a marsh, a moor’, NL Latsida, both ofPreie. origin. A root *L-T- is not immediately identifiable, so further research is necessary. Probably related with NFl Loire, in France.” (”Etymological Lexicon of the Indigenous (Thracian) Elements in Romanian”, 2006)

O altă posibilă rădăcină este lē̆i-4 ”to pour” (Pokorny), care a dat lat. lītus, –oris (> litoral), alb. lumë ”pârâu”, lusë ”râu” și posibil numele Lituaniei.

Rămâne de văzut care e (sau nu e) legătura dintre numele Lotrului și al afluentului Latorița.

Cimpioară

”cimpioáră sf [At: DOMBROWSKY, P. 107 / Pl: ~re / E: nct] (Orn; reg) Cânepar.” (”Micul dicționar academic”, dexonline.ro)

Cuvântul pare să derive dintr-un alt nume al cânepii. Poate *cimpă sau *cimpe (< *kenp-/*kinp- ?).

După starling.rinet.ru, denumirile cânepii în limbile europene (cum ar fi gr. kánnabis sau engl. hemp) provine dintr-un PIE  *kanap-, -b-. După etymonline.com, sursa denumirilor cânepii (evident derivate din aceeași rădăcină) este scitică sau tracică.

Cimpa este numele unei localități din Valea Jiului, lângă Petrila. Cânepa se cultiva tradițional în Valea Jiului (vezi de ex. aici), dar ar putea fi vorba doar de paronimie.

Dunav

”dunáv, ~ă a [At: BUGNARIU, ap. DLR ms / Pl: ~i, ~e / E: ns cf Dunăre] (Reg) 1 Iute. 2 Nebunatic.” (”Micul dicționar academic” (2010), dexonline.ro)

Sufixul -av apare, de exemplu, și în roșcav= roșcat, deci e posibil ca rădăcina dun- să nu fie de origine slavă.

Am putea avea o rădăcină autohtonă din PIE dheu-1 ”to run” (cf. v.gr. θοός ”iute, repede”, mpers.dawīdan ”a fugi, a se grăbi”), care a dat -după Pokorny- multe hidronime europene. Sau din PIE dheu-4 ”to reel, dissipate, blow”, dacă ”iuțeala nebunatică” :) este a vântului.

Legătura cu Dunăre (hidronimul), ori cu expresia ”Dunăre de mânios” mi se pare dubioasă.

Maier, bour negru

Într-un articol din revista ”Carpații”, (12/1937, pag. 370) sunt citate câteva variante ale unei colinde în care motivul central este un bour negru care poartă între coarne un leagăn. Într-o variantă culeasă de pe Valea Nistrului, numele bourului este Maier:

”Maier, Maier, bour negru,
Mai încet cu coarne-a tăli
Mi-i sminti odoarili meii…”

Aș vedea în acest ”maier” -fără legătură cu germ. Meier „fermier; administrator de moșie”- un adjectiv coloristic, posibil autohton, însemnând chiar negru; forma cuvântului ar putea fi însă coruptă. Poate originea sa este PIE *mel-6, melǝ- ”dark colour (black, dirty, etc.)” (Pokorny). Ar putea fi înrudit cu rom. mier ”albastru”, cu hidronimul dacic Miliare, alb. mjerë ”nefericit” (din IE *mel-ro- ”negru” -cf. Pokorny).

Colindele al căror text este citat în articol provin din Moldova (Covurlui, Valea Nistrului) ori nordul Dobrogei (Tulcea). Se pare că bourul negru înoată cu leagănul de mătase în coarne:

„Printre brazi, printre molifţi
Înnoată, înnoată
Bohor negru. Bohor negru
Coarne-şi scoate.
În vârful corniţelor
Legănele: tafta verde.
Dar în leagăn cine-mi şeade?” (Covurlui)

„Noată-ș noată bour negru
Noată-ş noată, coarni-ş poartă.
Dar în coarni el mai poarta
Legănel di mătasâ.
Dar într’ânsu cini-mi coasă?” (Tulcea)

Am ascultat însă o variantă basarabeană a colindei, în care în locul cuvântului înnoată/ ș-noată apare un misterios ”Șnotur”. E greu de zis care ar fi varianta originală.

Dacă acest ”Șnotur” este numele bourului negru, s-ar putea recunoaște în el un ”tur” -care în unele limbi slave, de ex. poloneza, înseamnă bour (cf. lit. taũras ”taur, bour”, lat. taurus, osc toru). Dar primul formant *șno- mi se pare obscur.