Platoriță

”platoriță sf [At: LEXIC REG. II, 52 / A și: platoriță / Pl: ~țe / E: cf plată²] (Reg) 1 Scândură groasă, plană. 2 Fiecare dintre cele două jumătăți ale miezului de nucă.” (”Micul dicționar academic”(2010), cf. dexonline.ro)

Ce ”numitor comun” să aibă cele două sensuri ale cuvântului? Poate ideea de obiect obținut prin despicarea longitudinală a ceva (un lemn, o nucă) în două jumătăți.

Nu e exclus, deci, ca acest cuvânt să aibă aceeași origine PIE ca englezul split. Ar fi rădăcina  *(s)pala- ”to split in two; half, a half of the log, board” (germ. spalten ”split”, lit. pélti ”a deschide ochii larg”, v.ind. phalaka- `board, lath, plank, leaf, bench’, alb. palë ”side, partition”).

Cel puțin rădăcina cuvântului (plat-) ar putea avea origini autohtone; deocamdată, o afirmație prudentă, desigur.

Strălunț

”strălunț sm [At: PĂCALĂ, M. 31 / Pl: ~i / E: ns cf lăstun] (Orn; reg) Lăstun (Delichon urbica).” (”Micul dicționar academic” (2010), cf. dexonline.ro)

Probabil din storos, stornos  ”Star und Vögel ähnlichen Lauteindrucks” (Pokorny), cf. engl. starling ”graur”, lat. sturnus ”graur”, ags. stearn ”rândunică de mare/ chiră”, ceh strnad, rus strenátka ”presură galbenă”.

Poate că în ”strălunț” sunetul l e produsul unei disimilări a lui n (*strănunț dintr-un mai vechi *stărnunț, cf. strănuta din lat. sternutare?). Despre terminație nu știu deocamdată ce să spun, de vreme ce ”mânz” și ”spânz” au ca variante regionale ”mânț” și ”spânț”.

Însă de menționat aici ar mai fi

”strănút (-tă), adj. – Cu o pată albă pe nas sau pe bot. – Var. stărnut, strenut. Origine incertă. După Tiktin și Candrea, din a strănuta „e elimina cu zgomot aerul din plămîni pe nas și pe gură”, dar legătura lor semantică nu este clară. Ar putea fi pus în legătură cu sl. sruna „căprior”, cf. bg. sărna, sb. srna „căprior” (Densusianu, GS, I, 348 și VII, 279; Rosetti, II, 82); deși destul de greu cu got. stairno › germ. Stern „stea” (Gamillscheg, Rom. Germ., II, 254; Pușcariu, Lr., 273). După Skok, ZRPh., L, 272, cf. REW 8242N, din lat. stella, cu infixul r, ca bol. strela, sp. estrella.” (Al. Ciorănescu, dexonline.ro)

Posibila înrudire cu ”strălunț” nu poate fi deocamdată afirmată, dar nici exclusă.

Alte cuvinte asemănătoare: lat. strenuus ”brisk, nimble, quick, prompt”, lat. (sabin) strēna ”a sign, prognostic, omen” (latinlexicon.org); l-am menționat pe ultimul pentru că zborul păsărilor avea o mare importanță în prevestirile augurilor.

Pentru alte interpretări, vezi comentariul 4 (Sorin5780) la hroderic.wordpress.com/2013/11/01/lostun/ .

A se meria

”meria vr [At: CONV. LIT. XLV, 583 / Pzi: ~iez / E: nct] (Mun) A-și freca sau lovi în mers un picior cu celălalt, adesea rănindu-se. Și: a se cosi.” (”Micul dicționar academic” (2010), cf. dexonline.ro)

”MERIÁ vb. I. R e f l. (Prin vestul Munt.) A se lovi în mers cu un picior de celălalt (adesea rănindu-se); a se cosi. Caii mi s-au meriat. CONV. LIT. XLV, 583. Iată cum merge Nilă, parcă e meriat. ib. – Prez. ind.: meriez. – Etimologia necunoscută. Cf. L. ROM. 1 960, nr. 6, 40.” (”Dicționar al limbii române”, Academia Română, 1913-2010; cf. dexonline.ro)

”meriá (-íi, -át), vb. refl. – (Olt.) A se cosi la picioare (despre animale de călărie). Sb. merati „a lovi (rufele pentru a le spăla)”. După Scriban, din sb. meriti „a măsura”. Poate relaționat cu meriu, adj. (Munt., greoi, amorțit); merintic, adj. (Munt., greoi, amorțit), pe care Cihac, II, 192, îl lega de sl. mrŭtvŭ „mort”.” (Al. Ciorănescu, dexonline.ro)

Cuvântul ar putea fi, de exemplu, un reflex (autohton?) al PIE  mer-5 ”to rub, wipe” (Pokorny; cf. hitt. marrija- ”a sfărâma (?)”, v.gr. marái̯nō ”wipe out, destroy”, lat. moretum, mortarium) sau (?)  mel-1 ”to grind, hit” (acesta, cu derivatele sale însemnând ”moale”, putând fi mai degrabă legat de ”meriu” și ”merintic”).

Același lucru s-ar putea spune însă și despre ”a se cosi”, care în acest caz ar fi doar un omonim al lui ”a cosi” în sensul de a da cu coasa. PIE kes- ”to scratch, itch” (lit. kasît ”scraping, scratching, raking”),  k̂es- ”to cut”, din care provine sl. kosa ”coasă”,  kaik̂- ”to scratch, itch” (lit. kaĩšti ”scrape, rub, smooth”) ar putea sta la baza cuvântului.

Dar nu e exclus, cred, ca ”a (se) cosi” să fie o formă coruptă a lui ”a (se) coși”:

”coșí (-șésc, -ít), vb. – 1. A umfla. – 2. A bășica. – 3. A face coșuri, bubulițe. – 4. A bate, a cîrpi, a lovi. – 5. A înșela. Sb., cr. košiti se „a se uza prin frecare”, cf. slov. košatiti se „a se umfla”, rut. košiti sja „a se umfla” (Cihac, II, 74; DAR). – Der. coșitură, s. f. (bășică).” (Al. Ciorănescu, dexonline.ro)

Coiful-cuib

În volumul “Dicționar etimologic al localităților din județul Maramureș”, de Dorin Ștef, sunt menționate mai multe explicații etimologice ale numelui localității Cufoaia:

”Etimologie: Din hidron. Valea (Cofei) Cofoaiei > (dial.) Valea Cufoaiei > Cufoaia (< subst. cofă „groapă, adâncitură” + suf. augm. -oaia). ■ Potrivit atestărilor documentare (Cohpatak, Kopataka, Köh Pataka, unde patak = magh. patak „pârâu”), la baza denumirii localității Cufoaia pare a fi un toponim. Referitor la prima parte a termenului, istoricul Kadar (1901) crede că numele ar deriva de la cuvântul magh. koho „topitorie”, iar Resmeriță (1924) crede că derivă de la cuvântul cofă (v. Butian, 2004: 76). Köpataka, atestat la 1721, ar însemna „Râul cu pietre” (< magh. kö „piatră” + patak „râu” + suf. top. -a) (Frățilă). În analiza etimologică a top. Cofana „arătură, vie” (în localitatea Șieuț, jud. Bistrița-Năsăud), Dumitru Loșonți propune ca soluție apelativul cofană (cofăni, cofeni) cu sensul de „curmătură” (ALR Bistrița), „loc ca o covată”, „depresiune”, apelativ neînregistrat de dicționare, derivat de la *cofă („groapă, adâncitură” sens evoluat prin metaforă de la cofă „vas”) + suf. -ană (Loșonți, 2000: 125) Același termen *cofă „groapă, adâncitură” cu un sufix augmentativ -oaia, putea da numele oiconimului Cufoaia (vezi atestările din secolul XVIII: Kuffja, Kufoje). Probabil, inițial așezarea s-a numit Valea Cofei sau Valea Cofoaiei (dial. Cufoaiei), după numele unui curs de apă ce străbate o microdepresiune (de unde denumirea de cofă).” (Dorin Ștef, Wikisource)

Acest cofă= groapă ar corespunde aparent cu un sens al lui ”coif”:

”coif², cóifuri, s.n. (reg.) cuib de pești; clociob, coscoavă, captă.” (”Dicționar de arhaisme și regionalisme”, Gh. Bulgăr, Gh. Constantinescu-Dobridor, 2002, cf. dexonline.ro)

Părerea mea este că ar putea fi vorba de un germanism intrat timpuriu în limba română, coradical cu engl. cove ”from Old English cofa (“chamber; den”), from Proto-West Germanic *kobō, from Proto-Germanic *kubô” (Wiktionary); originea PIE ar fi *geup- ”cave, den, dug-out, mines” (starlingdb.org).

*

Asemănător oarecum ca formă și sens, însă -cred- cu origine diferită este covei ”ascunziș, gând ascuns” (Muntenia), care apare ca nume de localitate în Dolj, pe care ”Micul dicționar academic”(2010) îl leagă de ”a încovoia”.

Înrudit direct cu el este:

”cóvăĭ și -ĭésc v. intr. (cp. cu vsl. kovatĭ, a fabrica cĭocănind, și cu lat. cohus, cous, scobitură, boltă, cam ca vĭdua, rom. văduvă. V. și încovoĭ, cohăĭat, șovăĭesc). Vechĭ. Cotesc, ocolesc: apa Niluluĭ șuvăită și cuvăită (Cant.).” (Scriban, dexonline.ro)

”covăí (-ăésc, -ít), vb. – A înconjura, a ocoli. Origine necunoscută, probabil expresivă, dacă se ține seama de terminație cf. hămăi, lăpăi, fosăi, etc. Legătura cu sl. kovati „a făuri” (Scriban) nu este probabilă. – Der. covei, s. n. (Banat, Olt., cotitură, curbă, sinuozitate; ascunzătoare); încovoia, vb. (a îndoi, a curba, a pleca), pe care Tiktin, DAR și Pușcariu Lr., 358, îl explică pe baza unui sl. *kovaljati de la kovalĭ „fierar”, der. destul de îndoielnică; încovoială (var. încovoietură), s. f. (curbare, încovoiere, arcuire).” (Al. Ciorănescu, dexonline.ro)

Regional, v din ”covăi” pare să fi trecut în h:

”cohăĭát, -ă adj. (V. covăĭ). Vechĭ. Cotit, încovoĭat” (Scriban, dexonline.ro)

Sensul lui ”covăi” și ”încovoia” îl amintește pe al lat. convexus, însă evoluția fonetică ar fi cu totul problematică (lat. convexus > rom. *cuvâs ?).

*

Lat. cavea ”an excavated place, a hollow, cavity”, cavus ”hollow, excavated, concave” are originea în PIE  *k’awǝ- ”hollow” (starlingdb.org) și ar fi dat în română, după Al. Ciorănescu, *gău-, gaură, găun(os) și caună ”mină”.

Nu am găsit nicăieri o explicație pentru lat. cofānus ”pelican”, poate legat de cophinus ”basket”, gr. κόφινος (??). Cuvântul pare să fi și dispărut fără descendenți.

Cochie

”cochie sf [At: CIAUȘANU, V. / Pl: ~ii / E: nct] (Reg) 1 Corn de prescură. 2 Colac.” (”Micul dicționar academic”, ediția a 2-a; cf. dexonline.ro)

Să reprezinte acest cuvânt moștenirea lat. cōclea, cōcleae/ coclea, cocleae ”a snail/ snail-formed, spiral/ a snail-shell” (latinlexicon.org)?

Bolbei

”bolbéi sm [At: DDRF / Pl: ~ / E: nct] (Zlg; pop) Bursuc.” (”Micul dicționar academic”(2010), cf. dexonline.ro)

Aparent similar alb. balë ”bursuc”, despre care V. Orel scrie ”related to bal, taking into account the light-colored spots from the badger’s snout”. Originea PIE a cuvântului albanez, probabil și a celui românesc, ar fi  bhel-1 ”shining, white”, din care provin numeroase denumiri de mustelide: galezul bele ”jder”, lat. fēlēs ”pisică sălbatică, jder, dihor” (pe care Pokorny îl pune sub semnul întrebării, dată fiind prezența în lat. a lui meles ”bursuc”), rom. (slav) beică ”jder de piatră”. Alb. baldos ”bursuc”, foarte probabil înrudit, pare să nu fie menționat (?) în dicționarul lui Orel.

Rom. bolbei pare să fie un cuvânt autohton, din aceeași rădăcină PIE.

Este exclusă, cred, legătura cu ”bolboia“=a se holba (ochii bursucului fiind mici), cu ”bulb” (tulpină subterană), ”bulbuc” ori ”a se bâlbăi”. Cel mult botul ascuțit al bursucului ar putea (??) aminti cumva ideea de ”bold”. Lat. volva ”a wrapper, covering”/”a womb, matrix” -din volvo ”to roll”, care a dat ”volută” și ”boltă”- nu pare nici el să fie conectabil semantic la ”bolbei”, afară de cazul în care a avut cumva vreun sens de ”vizuină” (?).

Un fapt curios e că, popular, câinele folosit la vânătoarea de bursuci se numea boldei (cuvânt foarte asemănător cu bolbei):

”BOLDÉI ~ m. 1) Specie de câini de vânătoare cu corpul lung și cu picioarele scurte, folosit pentru a scoate vulpile sau bursucii din vizuină; baset. 2) Câine din această specie. [Sil. bol-dei] /bold + suf. ~ei” (NODEX, cf. dexonline.ro)

”boldéĭ m., pl. tot așa (d. bold). Sud. Coteĭ, cățel. Un fel de cîne patic (negru cu galben) care se bagă pin vizuinĭ („îmboldește” vînatu să ĭasă). – În Tel. holdeĭ. – Fem. -eĭcă, pl. e.” (Scriban, cf. dexonline.ro)

Rost

Un cuvânt foarte uzitat, cu o multitudine de înțelesuri, la originea lor fiind, se spune, lat. rostrum.

În cele ce urmează, mă voi rezuma la sensul tehnic de ”spațiu îngust dintre cărămizile unui zid, dintre țiglele unui acoperiș, dintre piesele care trebuie sudate etc” (”Micul Dicționar Academic”(2010), dexonline.ro). Rostul poate fi gol (”spațiu îngust lăsat între două construcții alăturate sau între două părți ale unei construcții, pentru a permite mișcarea lor relativă sub acțiunea forțelor interioare sau a variațiilor de temperatură” -DEX) sau umplut cu ceva; avem verbul ”a rostui” =a netezi, a umple cu material golurile între cărămizi” și rostuitor ”zidar care rostuiește” (Ciorănescu). În engleză, spațiul dintre cărămizi se cheamă ”mortar joint” (“joint de mortier” în franceză, шов în rusă).

Semantica lat. rōstrum conduce mai degrabă spre ideea de cioc (curbat), bot, decât spre cea de gură deschisă, deschizătură. E posibil ca etimonul latin să nu fie originea reală a tuturor ”rosturilor” din română.

Ar putea fi luat în considerare, de exemplu, slavicul *orstъ (bulg. ръ́ст ”statură (înălțime), mărime la îmbrăcăminte), rus рост ”creștere, statură” ș.a.).

Înclin însă să cred că ”rostul” e un cuvânt foarte vechi în română, autohton, cu origine incertă prin multele explicații posibile care s-ar putea da.

Ar putea fi un derivat al PIE  er-5, erǝ- ”rare, loose, crumbly”, originea lat. rarus (rar) și rēte ”rețea”; sau PIE reu-2, reu̯ǝ- : rū̆- ” to tear out, dig out, open, acquire, etc.” (lit. rausiù, raũsti ”scratch, dig”);  rei-1 ”to tear, cut” (lat.ripa, isl. rista ”carve”, npers. rištan ”a țese”; cf. expresiei ”a porni rostul”= a țese??);  u̯er-3,  u̯reik̂- ”to turn, bind” (aici e de menționat și let. rìste ”der durch die Schlingen der Kettenenden des Webstuhles geschoben wird” (Pokorny), corespunzând semantic cu rom. rost ”vergea (de trestie) care se pune între firele urzelii pentru a menține rostul”); reu̯ǝ- : rū- ”to open; wide” etc.

Mi-a atras atenția și alb. rrasë ”slab; rock side; thin/flat”, cu origine neclară.

”A se răsti” ar putea deriva din PIE rā̆̆s- ”to sound, cry” (v. ind. rasati, rāsate `to roar, yell, howl, cry’, rasita- n. `roar, scream, noise, sound’). Al. Ciorănescu îl leagă tot de ”rost”:

”răstí (răstésc, răstít), vb. refl. – A răcni, a se stropși, a vorbi dur. Origine îndoielnică. Pare. var. a lui rosti „a vorbi”, sau der. directă de la rost „cioc”. Pentru evoluția semantică, cf. sp. enrostrar „a arunca în față”. Celelalte explicații par insuficiente: din sl. rešti „a zice” (Cihac, II, 308), soluție dificilă fonetic; pus în legătură cu rast „splină” (Tiktin); în loc de răpști (Scriban). – Der. răsteală, s. f. (asprime, mustrare); răstitură, s. f. (asprime).” (Al. Ciorănescu, dexonline.ro).

Cozia- o ipoteză

Oronimul Cozia este trisilabic, însă în cazul munților vecini cu Valea Oltului accentul este pe prima silabă, iar în cazul măgurii Piatra Coziei, din vecinătatea orașului Deva, de unde dacii au exploatat andezit, accentul este pe a doua silabă. E posibil să fie vorba de cuvinte cu origini diferite, însă ar putea fi și același cuvânt, cu o diferență de pronunție regională. De exemplu, numele orașului Lugoj este pronunțat de localnici cu accent pe a doua silabă, în timp ce majoritatea celorlalți au tendința să pună accentul pe prima silabă.

Explicațiile obișnuite ale cuvântului îl pun în legătură fie cu un slav koza ”capră”, fie cu un turcic koz ”nucă”:

”Cozia f. 1. plaiu în jud. Vâlcea; 2. culme în jud. Argeș, separă Oltul de Topologul; 3. mânăstire pe malul Oltului, în plaiul cu acelaș nume, zidită în 1385 de Mircea-cel-Bătrân, unde se și înmormântă (1418). Penitenciar transformat acum în sanatoriu pentru funcționarii Statului. [Turc. KOZ, nucă: Cozia se numia în vechime Nucet].” (L. Șăineanu, cf. dexonline.ro)

”COZIA. 1. Toponimul provenit din кoэиѧ adj. posesiv sl. < subst. кoэa „capră”, după expl. dată de E. Petrovici (Studii lingv. IV 71), apare sporadic în actualitate, ca antroponim, nume de familie: Cozia, Maria, mold. act.; – Ion, ard., din Agnita; dacă aceste două antroponime sînt rezultatul unei grafii greșite a diftongului –ia pentru -ea în acest caz ele se pot explica prin COZA § 3. 2. Cf. Cozia, T., 1630 (Isp II¹) < sl. кoэьлѧ „ied”.” (N.N. Constantinescu, cf. dexonline.ro)

Cel puțin unele din oronimele Cozia cred că ar putea avea o origine autohtonă, reflectând PIE kʷō̆d- ”to prick; to drill, sharpen” (Pokorny); este originea engl. whet (=germ. wetzen) și lat. tri-quetrus ”triunghiular”; după I.I. Russu, ar fi și originea probabilă a dacicului koadama (nume de plantă).

Un antic *Kodia- ar putea însemna fie un munte ”ascuțit” (ceea ce este evident în cazul masivului Cozia, plin de ”turnuri” inaccesibile, unele vizibile chiar din Valea Oltului), fie un anume tip de rocă. În masivul Cozia sunt vizibile atât gresii, conglomerate și calcare, cât și roci cristaline (gnaisul ocular de Cozia). În carierele din Piatra Coziei de lângă Deva se extrăgea andezit, rocă foartă prețuită, se pare, de către daci, care au construit din ea baze ale sanctuarelor, precum și altarul numit convențional ”Soarele de andezit” (probabil că dacii asociau cumva andezitul Soarelui, iar calcarul Lunii).

A o rupe

”A o rupe”, cu sensul de ”a vorbi stricat o limbă, a o stîlci” (Al. Ciorănescu), are azi o nuanță mai degrabă apreciativă: ”o rupe binișor pe românește”, se spune, de exemplu, despre un străin.

Înțelesul e foarte apropiat de un sens pe care îl are lat. ructō, ructāre: ”to belch out, give out, utter” (latinlexicon.org; cf. exemplului ”potor Mosellae Tiberim ructas, though a Gaul, you speak like a Roman”). Dacă am fi moștenit în română acest verb, am fi avut un *rupta; contaminarea cu ”a rupe” este plauzibilă.

Însă e posibil și să avem un cuvânt autohton în acest ”a o rupe”; poate din PIE  reu-1, rēu-, rū̆- ” to roar, murmur, etc. (expr.)” , ori  rei-3, rē(i)- ”to cry, bellow, etc.” (> norv. rapa “a râgâi”, dan. ræbe ”a măcăi”).

Chiță

”chiță¹ sf [At: CHEST. VI, 153 / Pl: ~țe / E: ns cf chit³] (Reg) Materie cleioasă, galbenă, cu gust dulce-acrișor care se găsește în faguri.” (”Micul Dicționar Academic”(2010), dexonline.ro)

Un derivat pare să fie

”chițion sm [At: H VII, 480 / Pl: ~i / E: nct] (Bot; reg) Plantă din care copiii fac o pastă numită mestică.” (”Micul Dicționar Academic”(2010), dexonline.ro)

”Mestică” se mai numește și planta însăși (Chondrilla juncea).

”Micul Dicționar Academic” leagă ”chiță” de ”chit”. E însă posibil să avem aici un cuvânt autohton, poate coradical cu -la origine- slavicul ”clei” (un dacic *kleitia?). După Pokorny, rădăcina lui ”clei” este PIE kol(ē̆)i̯- ”glue”, din care provin gr. κόλλᾰ ”clei” și m-oland. helen ”a lipi”.

În dicționarul lui Pokorny nu apare nicio conexiune între rădăcinile kol(ē̆)i̯- ”glue” și kleno- ”arțar”.