Istoriile lui Roderick

Noiembrie 27, 2017

A se bălăci

Filed under: Alte istorii,Traco-geto-dacii — Roderick @ 9:55 pm

Un cuvânt care trebuie să fie destul de rar apare cu etimologie necunoscută în ”Micul Dicționar Academic”, ediția a II-a:

băláci sm [At: PAMFILE, DUȘM. 299 / Pl: ? / E: nct] (Reg) Pescar.” (dexonline.ro, MDA2(2010))

Cuvântul pare clar de origine turcică, fiind probabil un împrumut direct din turcă (=tc. balıkçı ”pescar”; proto-turcic *bālɨk ”fish”).

Pe site-ul nume.ottomotor.ro, numele de familie Balaci apare distribuit în majoritatea cazurilor de-a lungul Dunării, mai ales în partea de S-V a țării (Oltenia și Banat), dar și în jud. Călărași. O zonă cu tradiții în pescuit și învecinată direct cu fostul Imperiu Otoman. Din păcate site-ul menționat nu folosește diacriticele (mare greșeală), așa încât unii din acești ”Balaci” trebuie să fie de fapt ”Bălaci”.

Dicționarul Onomastic (1963) al lui N. Constantinescu nu ia în considerare cuvântul bălaci ”pescar” pentru explicarea numelui Bălaci (întâlnit și în toponimie):

BĂLAC,-IU, din adj. băl (alb) + suf. -aciu (Has), sau în legătură cu vb. a bălăci. 1. Bălac pren. (AO XVIII 474); –a, Voica, în baladă (Pasc 239). 2. Bălaciu b. (16 B III 237); Bălaci ar (Cara); – munt. (17 B IV; mold. (16 A III 314; 17 A IV 126); olt (AO III 139, XI 217); din 1665 (Has); – Sava (Băl V). 3. Bălacea t. (17 A II 256). 4.. Bălaci, patru sate; Bălăcița s. 5. Bălăcel, (AO XIV 106). 6. Bălăceanu, C-tin, aga, din Bălaci; – Giaicu, la 1400 alb. (Has); Bălăc/escu, C., poetul; – fam. (Î Div); -esti s.; Bălăcioiu (Sd XVI). V. art Bălaciu și Bălăceni de A. Nour (RI XVIII 19-27).” (dexonline.ro)

”A (se) bălăci”, la rândul lui, are explicații incerte:

bălăcí [At: ODOBESCU, S. III, 157 / Pzi: –cesc / E: bg бaлaкaм] 1 vr A se zbengui în apă (la scăldat) Si: (rar) a se bălăcări2. 2 vt A tulbura apa (sau alt lichid) cu mâinile. 3-4 vtr A(-și) muia mâinile într-un lichid, într-o mocirlă, murdărindu-se. 5-6 vtr (Fig) A se tăvăli (în mizerie).” (dexonline.ro, MDA(2))

bălăcí (-césc, -ít), vb. – A se zbengui în apă, a (se) bălăcări. Creație expresivă (Iordan, BF, II, 184); coincide cu bg. balakam, care poate fi împrumutat din rom. (după Cihac și DAR, cuvîntul rom. provine din bg.). Este dificil de presupus că var. bălăcări, vb. (a (se) bălăci; a sta la taclale, a bîrfi, a îndruga verzi și uscate; a batjocori) ar proveni din rut.rus. balaguriti (Cihac) sau din sb. balakati (DAR), cu care are în comun izvorul expresiv. DAR nu cunoaște sensul de „a (se) bălăci” al acestui cuvînt, cu toate că este mai comun decît celelate. – Der. bălăceală, s. f. (zbenguială prin apă); bălăcitură, s. f. (bălăceală).” (dexonline.ro, DER)

Mi se pare interesantă asemănarea cu derivate ale unei rădăcini PIE menționate pe site-ul starling.rinet.ru: *bhal- ”a k. of waterfowl/waders”: v.ind. balākā `a k. of crane’, MHG bëlche (=lat. fulica). Nu e exclus ca ”bălăceala” să derive dintr-un nume dispărut al unei păsări de apă (”mă lincĭuresc, mă joc în apă (ca gîștele, ca copiiĭ)” -Scriban).

O altă conexiune posibilă este cu bâlc:

bấlc, -uri, s.n. – Băltoacă, mocirlă. Bâlc, nume de familie. – Cuvânt autohton (Philippide 1928, Rosetti 1962, Brâncuși 1983).” (dexonline.ro, DRAM(2011))

Un cuvânt mult discutat în literatura de specialitate; posibil, aș zice, din PIE u̯elk-2 ”wet, damp” (Pokorny).

Anunțuri

Noiembrie 26, 2017

Lemn sacru

Filed under: Alte istorii,Traco-geto-dacii — Roderick @ 10:28 pm

”…pe Acropola Atenei, statuia cea mai venerată a zeiței Atena nu era colosul de aur și fildeș ridicat de Fidias în Partenon, ci străvechiul xoanon de lemn de măslin, păstrat în Erehteion, care trecea drept căzut din cer și căruia cetatea îi aducea în chip solemn, la fiecare patru ani, ofranda peplos-ului, cu ocazia Marilor Panateene.”

(François Chamoux, ”Civilizația greacă în epocile arhaică și clasică”, traducere M. Gramatopol, Ed. Meridiane, București, 1985)

De cealaltă parte a lumii, în Mexic, m-a surprins un fapt legat de divinitatea supremă a aztecilor, Huitzilopochtli, zeu al războiului și al soarelui, căruia îi erau sacrificați anual mii de prizonieri de război: reprezentările caracteristice ale acestuia erau executate în lemn (de către un popor care se pricepea foarte bine să sculpteze în piatră și să modeleze aurul).

There are few surviving depictions of Huitzilopochtli, probably because the god was relatively young in the Aztec pantheon and he was typically sculpted in wood rather than stone so that there are no surviving monumental representations of him.” (https://www.ancient.eu/Huitzilopochtli/)

***

 

Scena 119 a columnei lui Traian înfățișează un grup de daci incendiind clădirile unei incinte (după Dan Oltean, e vorba de ”incinta sacră” a Sarmizegetusei). Ce putea fi atât de prețios pentru a nu fi lăsat în mâinile romanilor cuceritori și în același timp combustibil?
Poate clădirile însele (temple construite din lemn?). Poate resurse (hrană) aflate înăuntru.
E posibil, însă, ca în acest incendiu declanșat voluntar de către apărătorii cetății să fi dispărut cele mai relevante informații despre spiritualitatea dacilor. A fost într-adevăr religia dacilor într-o oarecare măsură ”aniconică”, ori -de fapt- reprezentările zeilor celor mai importanți erau din lemn?

(*cu mulțumiri lui N. pentru cartea din care am extras citatul!)

Noiembrie 17, 2017

Zăcaș

Filed under: Alte istorii — Roderick @ 10:08 pm

”…zăcaș, adj. (Trans., bolnav; înv., rău intenționat, ticălos, pervers), la care sensul al doilea nu a fost explicat satisfăcător (legat de alb. dzakëš, după Philippide, II, 742; contaminat cu jăcaș „prădător”, după Candrea)” (Al. Ciorănescu, DER, dexonline.ro)

zăcáș, -ă adj. (din jacaș supt [!] infl. luĭ zac). Munt. vest. Vindicativ.” (Scriban, dexonline.ro)

Nu am găsit acel alb. dzakëš (?). Cuvântul este explicat de obicei prin vb. ”a zăcea”.

Ar putea fi de fapt lat. dicāx, dicācis ”talking sharply, satirical, sarcastic, acute, witty” (latinlexicon.org), cu o (ușoară) evoluție a sensului.

Noiembrie 9, 2017

Avatare ale cerbului

Filed under: Alte istorii — Roderick @ 11:04 am

Despre numele localității Cerbureni, jud. Argeș:

”Un toponim străvechi este și Cerbăreani, probabil satul Cerbureni din comuna Valea Iașului, atestat […] la 4 sept. 1474. În documentele următoare apare scris Cerboreni (1579) și Cerbureni (1616), formă menținută până în prezent. Autorii studiului ”Argeșul în lumina toponimiei” arată că ”Forma Cerbureni nu se poate explica decât prin faza unui augmentativ Cerboniu de la care s-a ajuns la derivatul Cerbuneanu, iar prin disimilare Cerbuneanu a ajuns la Cerbureanu”, aducând în sprijinul explicației toponimul feminine Cerboanele, înregistrat de Iorgu Iordan în Top. Rom., p. 400.” (Carmen I. Nicolescu, Marius I. Valeriu Grecu, Ion Gh. Grecu, ”Satele argeșene atestate între anii 1300 și 1625. Istorie și etimologie”)

În română ar fi putut exista un *cerbură, din lat cervula ”a little hind” (latinlexicon.org), care ar putea explica toponimul Cerbureni, nu însă și forma Cerbăreani (despre care nu se știe sigur dacă denumește aceeași localitate). De remarcat că avem în română ”cearbă” și ”cerbă” (=cerboaică), putând reprezenta moștenirea directă a lat. cerva ”a hind, a female deer” (latinlexicon.org)

Cerbăreani ar putea fi cf. cerbar, cuvânt care denumește fie rădașca, fie năvalnicul (planta, Phillitis scolopendrium).
După unii (cf. Al. Ciorănescu, DER), cerbar reprezintă direct lat. cervārius ”of or pertaining to deer” (latinlexicon.org), cuvânt care a dat port. cerval ”linx” (cf. lat. lupus cervarius). În română cerbar ar fi putut însemna și ”vânător de cerbi”, cf. zimbrar.

Numele satului Cerbăl (accent pe a doua silabă) din Ținutul Pădurenilor ar putea reprezenta un simplu diminutiv din cerb : cerbel, așa cum mai apare scris uneori numele satului, poate sub influența mențiunilor din documente maghiare (Cserbel); ă în loc de e, probabil o pronunție regională, cf. dedițăl/dedițel ș.a.
O asemenea diminutivare ar fi totuși atipică în cazul lui ”cerb” (în dicționare apar cerbuț, cerbușor, cerbișor, cerbuleț, dar nu și cerbel), așa încât toponimul rămâne oarecum obscur.
O legătură cu lat. cerebellum mi se pare improbabilă. Pe pagina primăriei din Cerbăl (http://primariacerbal.ro/prezentare_locala) originea denumirii satului apare ca ”nesigură”; explicația menționată acolo, ”probabil din”cer”+”bal”=cer alb” este însă neplauzibilă.

Noiembrie 6, 2017

Țurlă

Filed under: Traco-geto-dacii — Roderick @ 10:04 pm

țúrlățúrle, s.f. (reg.) fată bătrână.” (dexonline.ro. DAR(2002))

Ar fi -cu mare probabilitate- un cuvânt expresiv și peiorativ (amintind interj. ”țur” și  ”țurloi”), dacă n-ar avea un posibil corespondent masculin în

țârlắuțârlắi, s.m. (reg.) 1. flăcău. 2. om sprinten. 3. cățel de un an.”  (dexonline.ro. DAR(2002))

Să adaug că ”fata bătrână” de la țară, din trecut, nu poate fi comparată cu o ”hoașcă” sau ”hârcă”; fetele se măritau pe la 14-16 ani. Fata bătrână putea să aibă între 25 și 30 de ani. Nuanța peiorativă a cuvântului a fost căpătată, poate, mult mai târziu, poate la fel și sufixul -lă.

O rădăcină arhaică țur-/țâr- ”vietate tânără” ar putea coresponde chiar cu gr. kore ”fecioară, adolescentă”. După Pokorny, din PIE k̂er-2 ”to grow”, care -”satemizat” în parte- ar fi putut da un traco-dacic (?) *țur.

Cu sensul de ”om sprinten”, țârlău ar putea deriva din ”țurloi” -fluierul piciorului, gambă. Cu sensul de ”cățel de un an”, ar putea fi onomatopeic. Soluția de mai sus s-ar potrivi însă pentru toate cele trei sensuri ale cuvântului.

O altă coresp. posibilă a lui țurlă/țârlău este cu engl. churl, ON karl, din PIE *g’era- ”grown-up, old; to mature, to grow old” (starling.rinet.ru).

(Art. modificat în 7.11.2017)

Octombrie 19, 2017

Căcior

Filed under: Traco-geto-dacii — Roderick @ 4:34 pm

căciór (căcioáră), adj. – 1. (Oaie) cu pete albe în jurul ochilor. – 2. Pătat, stropit. – Absurd, extravagant. Origine necunoscută. Este foarte probabil legat direct de căciulă, ceea ce se explică prin ideea de cap acoperit, care sugerează amplasarea petelor albe. Sensul 3 se datorează particularităților animalelor de acest fel, cf. breaz. După Cihac, II, 36, provine din mag. kacer „cochet, prost”; Scriban semnalează o asemănare, pur întâmplătoare, cu rut.kačur „rață”. – Der. căciorie, s. f. (extravaganță, unicitate); căciori, vb. (a păta; a umple de noroi).” (dexonline.ro, cf. Al. Ciorănescu, DER)

cácir și cácĭur, -ă adj. (cp. cu rut. káčur, rățoĭ). Nord. Bălțat (de ex. negru, cu capu alb, spinarea brumărie și picĭoarele pintenoage): oĭ cacĭure. ” (Scriban, dexonline.ro)

Un posibil cuvânt arhaic. După Sorin Paliga (”Etymological Lexicon of the Indigenous (Thracian)Elements in Romanian”),
cáciur (noun and adj.) ‘lamb with black fur on the body and grey on the muzzle, ears, paws and tail’. Obviously archaic, with a probable derivation prefix ca-(unknown meaning) and ciur ‘black’ as in cioară ‘crow’ (i.e. ‘black’).”

Să remarcăm accentul ambiguu (pe a doua silabă la Ciorănescu, pe prima după Scriban și Paliga).

Căciur/căcior ar putea reflecta PIE (s)kāi-(t-), cf. sanscr. citrá- ”bright”, citrita ”variegated” (o posibilă evoluție de sens de la ”strălucitor” la ”bălțat”).
O altă evoluție a sensului ar putea exista de la ”negru” la ”bălțat” (cf. și explicației lui S.Paliga). Din acest punct de vedere, ”căciur” ar putea reflecta PIE skot- ”shadow, darkness”.

O posibilitate surprinzătoare ar fi însă originea cuvântului în PIE *kek’- ”weasel, polecat” (sanscr. kaśīkā́ ”weasel”), căciur conservând astfel numele unui animal (dihorul?), cu un colorit oarecum similar (”cu pete albe în jurul ochilor” ș.a.). ”Vulpoaică”, de exemplu, înseamnă ”oaie cu coada lungă”; ”căcioară” ar putea însemna la origine ”oaie de culoarea dihorului (*căci ??)”.

(imaginea: wikimedia commons)

Octombrie 15, 2017

Druja

Filed under: Alte istorii,Traco-geto-dacii — Roderick @ 11:23 am

Pârâul Druiu (https://ro.wikipedia.org/wiki/R%C3%A2ul_Druiu), afluent al râului Bega Luncanilor, apare pe o mai veche hartă a Munților Poiana Ruscă (H.G. Krautner, colecția ”Munții Noștri”) ca ”Druia”. Muntele din care izvorăște se numește însă Druja.

Druja

Să fie diferența dintre ”Druja” și ”Druia” doar o inconsecvență a cartografilor?

Am putea avea în *drui sau *druie forma nesufixată a lui ”druete”:
”druéte (-éți), s. m. Par, bîtă. Origine necunoscută. După Diculescu 482, din gr. δρῦς; Rosetti, II, 116, îl pune în legătură cu alb. dru „lemn”.” (dexonline.ro, DAR (Al. Ciorănescu))

Druja ar putea prezenta un sufix -jă (?), cf. de ex. ”cârtoajă”:
”CÎRTOAJĂ subst. „om cicălitor” (DLR), prob. < vb. a cîrti; -E. „pantofi răi.” 1. Cîrtoajă, cu s protetic, Scîrtoaje M. (Puc 397). 2. Cartojani s. 3. Cărtogea și Cărtoage tt. (Olt). 4. Prob. Cărtoșa (Ard).” (dexonline.ro, cf. Dicționar Onomastic Românesc, N.N. Constantinescu)

Ținând cont de faptul că gr. δρῦς are și semnificația precisă de ”stejar”, *drujă ar putea însemna de ex. ”stejăret”. (PIE drū- ”tree”)

Din PIE dhreu– ”to crumble, grind” ar putea proveni numele unei roci friabile (cf. let. druska ”crumb”, lit. druskà  ”sare”). Din muntele Druja s-a extras însă o rocă dură, cuarțul; conexiunea cu rădăcina menționată nu este exclusă, cuarțul prezentându-se uneori sub formă de fragmente, ”așchii” cu marginile ascuțite:

”Cuarţul a fost exploatat până în anul 1965 ca materie primă pentru fabricarea sticlei (vitrifiantul). Zăcământul se găseşte pe muntele Druja, pe versantul spre Valea lui Liman, în amonte de localitatea Colonia Fabricii. Straturile de cuarţ de la suprafaţă au fost epuizate, iar cercetare în profunzime nu s-a făcut.” (http://tomesti.ro/2012/03/24/petrografia/)

(Avem un regionalism interesant pentru ”cuarț, cremene”, anume gălătuș, probabil un dublet al fr. galet (intrat și în română, ”bolovan de râu”), a cărui origine este neclară, având surse latine sau galice; wiktionarul francez menționează un gallos ”piatră, stâncă” în galică.)

Desigur, originea mai ușor de acceptat pentru numele muntelui este antroponimul -de origine slavă- Druja. Însă nu concordă cu ceea ce mi-am propus aici, pe acest blog.

Octombrie 13, 2017

Hâț

Filed under: Alte istorii — Roderick @ 7:35 pm

Un cuvânt aflat de pe un forum de vânătoare; ar însemna ciurdă de mistreți, userul care l-a comunicat nefiind chiar sigur.
I-am găsit o oarecare confirmare în dicționarul lui Șăineanu, ”haț” fiind un strigăt cu care se alungă porcii.

”haț ! int. 1. arată sgomotul apucării sau prinderii brusce: haț ! pe ied de gât CR.; 2. strigăt de alungat porcii. [Onomatopee].” (Șăineanu, dexonline.ro)

Termenul vânătoresc ar putea fi legat de germ. hetzen ”a mâna, a vâna”, care după Scriban corespunde cu rom. hățaș ”cărare de fiare”.

Există, însă, o posibilitate mai interesantă. Forma originală a lui hâț ar putea să fie *vâț (cf. hârtop din vârtop ș.a.) , corespunzând fonetic și semantic cu proto-celticul *wet-si- ”porc?” (Ir feis , Corn guis , MBret gues`sow, pig’); din PIE  u̯et- ”year” (Pokorny), sensul originar fiind ”animal de un an” (=rom. noaten, engl. yearling). Alb. vitš ”vițel”, dar și rom. vițel (lat. vitellus), vătui se încadrează aici.
O mutație similară de sens ar apărea la engl. hog (””swine reared for slaughter” (usually about a year old), also used by stockmen for „young sheep before the first shearing” (early 14c.) and for „horse older than one year,” suggesting the original sense had to do with age, not type of animal” -etymonline.com).

*

Mai puțin probabilă ar fi legătura cu gâț:

gâț, gâți, s.m. (reg.) Miel; ied.” (dexonline.ro, DAR(2002))

gâț, gâțuri, (gâță), s.n. – (reg.) 1. Grup de 2-3 oi. Mai multe gâțuri formează un botei; 5-7 boteie formează o stână: „La noi nu-s multe oi, e așa, câte vo trei gâțuri” (Papahagi, 1925; Vad). 2. Copil: „Oare de ce o adus pă gâța asta la nuntă, că doară nu-i de ea” (Faiciuc, 2008). 3. Miel, ied (DAR). ♦ (onom.) Gâț, Găț,nume de familie (44 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Et. nec. (MDA).” (dexonline.ro, DRAM 2015)

H inițial în loc de g  (”hâț” în loc de ”gâț”) e mai dificil de explicat; ar putea să apară de exemplu printr-o influență a unei limbi slave din N Carpaților (ruteană sau ucraineană). Însă ”gâț” apare ca atare tocmai în Maramureșul expus acestor influențe.

În urmă cu mulți ani un cititor îmi atrăgea atenția asupra corespondenței între ”Ghiță”, numele dat porcului la noi, și alb. gic ”purcel” (v. https://hroderic.wordpress.com/about-2/).
Despre gâț ”grup de 2-3 ori” -cuvânt probabil diferit de primul- a mai vorbit pe aici în comentarii @Sorin5780 (la https://hroderic.wordpress.com/2014/07/24/gata-si-naragat/, https://hroderic.wordpress.com/2012/05/30/multam/). Un cuvânt probabil autohton (PIE *gʷō- „to graze”  ?).

Octombrie 10, 2017

Ciuia

Filed under: Alte istorii — Roderick @ 8:54 pm

Am aflat acest cuvânt dintr-o poezie pentru copii scrisă de Marin Sorescu; se numește ”Vârf” și a apărut în volumul ”Cocostârcul Gât-Sucit” (Editura Ion Creangă, 1987):

”Sus la munte numai țepi,
Zadă, brazi, molizi și jepi
Mi se pare că și-o tuia
Și un vultur rău e ciuia,
Dar cu gușa cât gutuia.

El păzește c-un ochi vârful
Și-n prăpăstii vede stârvul,
Cam chiorâș cu celălalt,
Cât e muntele de-nalt.

Desenează tu un pui,
Pe hârtie, că-i al lui,
Ți-l duce și-l dă la pui,
Tot la pui, dar puii lui,
În vârful Ceahlăului.”

Care să fie identitatea acestui ”vultur rău”, ciuia? Să fie cel din ilustrație (aparent o acvilă de munte)? Volumul de versuri a apărut în timpul vieții poetului și e destul de plauzibil faptul că i-a văzut ilustrațiile înaintea apariției, putând sesiza eventual o neconcordanță. Așadar acvila de munte este ”candidatul” cu șansele cele mai mari, oricât de amuzantă ar fi dovada.

Avem

ciuí, pers. 3 sg. ciuiéște, vb. IV (reg., înv.) 1. cârâi. 2. a zgârâia.” (dexonline.ro, cf. DAR(2002))

ciúie sf [At: PAȘCA, GL. / Pl: ~ / E: nct] (Reg) Ciuma-găinilor.” (dexonline.ro, cf. MDA2(2010))

CIUI s. v. ciuf.” (dexonline.ro, cf. Sinonime82)

cĭúhă f., pl. e (rudă cu cĭuf 1 și 2, cu bg. čuhal, un fel de bufniță, scops zorca, și cu ung. csova, cĭuhă. Cp. și cu cilihoaĭe). Est. Mănunchĭ de paĭe (momîrlan) orĭ de zdrențe atîrnat ca semn orĭ ca sperietoare într´un lan. Cap cĭufulit (buhos). Om urît. – Și cĭuhlă și cĭufă. ” (dexonline.ro, cf. Scriban)

cilihoáĭe și cĭulihoáĭe f., pl.  (fem. d. cilihoĭ. Cp. și cu bulihaĭ). Nord. Un fel de ulĭ maĭ mare. Pasăre mare și urîtă, gobaĭe. Momîĭe, sperietoare de păsărĭ. – Mrom. čĭuligan, pasăre de pradă. V. cĭuhă.” (dexonline.ro, cf. Scriban)

Cilihoi este și un nume al zăganului (Gypaetus barbatus). Amintește -probabil întâmplător- sanscr. cilla ”Bengal kite”, care a inspirat numele vulturului Chil din ”Cartea junglei” a lui Kipling (cilihoi apare în dicționare ca variantă a lui ”ceahlău”, cf. ”cealhău”).

Ciuie ar putea fi un reflex al PIE kē̆u-kū- ”to howl” (”Schallwurzel, teils mit anlaut. k, teils mit k̂” -Pokorny), din care provin numeroase nume de păsări în mai multe limbi europene. O pasăre de pradă cu glas puternic, impresionant. Conexiunea cu ciuf ”smoc” mi se pare mai puțin probabilă.

Octombrie 1, 2017

Inău

Filed under: Alte istorii,Traco-geto-dacii — Roderick @ 11:15 am

Vârful Inău apare ca un pisc semeț, văzut din orice directie. Dinspre nord este și mai impozant pentru că peretele stâncos vestic, cel dinspre Valea Bila, este cvasivertical pe circa 120 m diferență de nivel; iar cele doua creste stâncoase, nordică și estică, delimitează un triunghi de piatra impunător.
Numele Inău se pare că provine din slavul juni = juninca și din slavo-românul inou, cu aceeasi semnificație, păstrat documentar în limba română până în anul 1638 (Al. Filipașcu, 1969), și se referă la juninca de bour. Numele maghiar este Ünökö (Piatra Inăului sau a junincii) iar cel german Kuhhorn (Cornul vacii), acesta din urmă și mai sugestiv deoarece reflectă metaforic morfologia vârfului.

(Dumitru Iștvan, Ioan Pop, ”Inău/ Ineu, Rodnei, ascensiune pe creasta nordică”, ttps://sites.google.com/site/romanianatura42/home/carpatii-rasariteni/rodnei/inau-ineu-rodnei-ascensiune-pe-creasta-nordica)

Slavul *juni (ю́ный)  reflectă PIE *yowen- ”young” (starling.rinet.ru), ca și lat. iūnīx din care avem ”junincă”.

În cazul lui inău/inou, însă, am putea avea un reflex al PIE *ein- ”deer, roe”, cf. lat. hinnula ”ciută”. În dicționarul lui Pokorny, rădăcinii *ein- îi corespunde ei-3 ”multicoloured, reddish”.
Ideea de ”reddish” ar corespunde coloritului femelei de bour. Specia avea un dimorfism sexual accentuat, atât în dimensiuni (masculii considerabil mai mari), cât și în culoare (masculii de culoare închisă, aproape neagră, femelele roșcate). E posibil să avem în cuvântul dispărut inou un termen autohton.

(sursa imaginii: Wikipedia, https://en.wikipedia.org/wiki/Aurochs )

P.d.a.p. , inou/inău ar putea proveni din lat. innuba ”unmarried”, fiind vorba despre o junincă, o femelă care nu s-a reprodus încă. Un rom. *înuă (? =lat. innuba) ar fi putut deveni inău, poate și sub influența lui inoc ”mascul solitar”, cuv. de origine slavă. Să remarcăm și forma destul de ciudată a lui inău, ținând cont că ar trebui să fie un substantiv de genul feminin (fără ca asta să fie obligatoriu totuși).

inóc m. (vsl. inokŭ, singuratic, pustnic, mistreț, d. inŭ, unu, ca și gr. moniós, mistreț, d. mónos, singur, și fr. sanglier, mistreț, d. lat. singularis, singuratic. V. inorog). Vechĭ. Rar. Pustnic. Porc sălbatic.” (Scriban, dexonline.ro)

inócinóci, s.m. (înv.) asin sălbatic.” (DAR (2002), dexonline.ro; acesta putând fi cf. gr. ónos ”asin”)

O posibilă conexiune arhaică ar putea fi reprezentată (?) de numele lui Io, fiica lui Inachos, iubita lui Zeus, metamorfozată de acesta într-o junincă; cuvântul inău ar putea avea o origine foarte veche.

În ceea ce privește numele vârfului din Munții Rodnei, nu există un consens între autori privind originea acestuia și legătura cu inou ”junincă”. În Dicționarul de regionalisme și arhaisme din Maramureș D. Ștef oferă altă explicație:

Ineu, (Inău) – (top.) Vârf în M-ții Rodnei (2280 m.) – Posibil din inie „gheață care se formează iarna pe suprafața apelor curgătoare; brumă mare” (< sl. inije „grindină”)” (dexonline.ro)
 

Pagina următoare »