În lucrarea ”Toponime românești care descriu forme de relief”, D. Loșonți menționează ”suliță” cu sensurile de ”câmp, pădure” și ”vârf, piatră, vârf de jgheab [= stâncă]”. Explicația: ”Dacă nu admitem un apelativ *suliţă ‘vârf ascuţit de deal sau de munte, stâncă’, rezultat prin metaforă de la suliţă ‘armă de atac formată dintr-o prăjină de lemn terminată cu un vârf de fier ascuţit’, atunci trebuie să vedem în fiecare nume o creaţie metaforică independentă.”
Cred că există posibilitatea ca acest ”suliță” să fie de fapt un corespondent autohton al lat. silva, slavului слемя și engl. sill, reflectând un PIE swel- ”mountain (ridge, forest); ridge (of a roof)” (starlingdb.org).
Terminația cuvântului nu reprezintă aici cunoscutul sufix diminutival sau feminin -iță; desigur, nu ar fi unicul caz de acest gen (avem exemplul clar al lui ”viță”). Ar putea avea un corespondent în terminația lui ”arichiță”, pe care cercetătorul Gh. Brâncuș îl consideră autohton, ori a dacicului Darnithithi.