Sălban

”Sălban” este atestat ca nume de bou, dar și ca nume de persoană. În primul caz ar putea fi derivat din ”salbă”, probabil cu sensul ei special de ”gușa boului” (Șăineanu), ”cută a pielii de pe marginea inferioară a gâtului la bovine și la unele rase de ovine, constituind adesea un caracter de rasă”, ”bărbie (la oameni și la unele animale)” (”Micul dicționar academic” (2010)).
Ca nume de persoană, Sălban ar putea avea aceeași origine, putând reprezenta însă și o variantă moștenită a numelui Silvanus (*Sălbân?).
Cultul zeului Silvanus este bogat atestat în Dacia romană.

Zâne și dísir

O (altă) origine posibilă a cuvântului ”zână” este PIE dhēs-, dhǝs- ”a root used in religious terms” (Pokorny)/ *dhēs- ”god, deity” (starling.rinet.ru), cf. v.ind. dhíṣṇya- `mindful, attentive, benevolent, liberal’, gr. theós, osc fíísnú ”templu” și poate ON dís (”(„lady”, plural dísir) is a deity, ghost, or spirit associated with Fate who can be either benevolent or antagonistic toward mortals” – https://en.wikipedia.org/wiki/D%C3%ADs).

Undeva între un proto-tracic *desna (?) și forma rom. zână a avut loc reducerea grupei consonantice -sn- la -n-, fenomen care a apărut probabil în mai multe limbi tracice. PIE sn- inițial devine n în Noes, Naissus (cf. Decev, Russu). Când sn e în interiorul cuvântului, un exemplu ar fi alb. krua < proto-alb. *krāna < *krasna (V. Orel) < PIE  *k(‘)rasn- „stream, spring” (starling.rinet.ru).

Rucără, rucărel

Două cuvinte fără vreo probabilă conexiune, dar cu etimologie necunoscută:

”rucără sf [At: LEXIC REG. 85 / Pl: ~re / E: ns cf alb rukë „deșert”] (Reg) Drum prin porumb, toamna, pentru carul care transportă știuleți.”

”rucărel, ~ea a [At: JIPESCU, O. 48 / Pl: ~ei, ~e / E: ns cf oacăr] (D. oi; csnp) Oacheș.”

(”Micul dicționar academic” (2010), dexonline.ro)

 

N-am aflat mare lucru despre alb. rukë; ”rucără” îmi amintește -ca formă și înțeles- de ”runc”, care ar putea proveni din aceeași rădăcină IE (după starling.rinet.ru, *reuk– ”to pull, to weed”). Aceeași origine ar avea-o fr. rue ”drum”, dintr-un lat. rūga – ”source also of Old Italian ruga, Spanish rua „street in a village”), from Latin ruga, properly „a furrow,” then in Medieval Latin „a path, street” ” (etymonline.com).

Pentru rucărel/rucărea a fost propus la origine toponimul Rucăr (oaie rucărea= oaie de Rucăr, cf. bârsană = oaie de Bârsa).
Ar putea fi însă un adj. coloristic cu origine foarte veche, posibil derivat din PIE rē-5 ”dark” (Pokorny), din care provin lat. rāvus ”cenușiu”, v.ind. rāmá- ”dark, black” sau *regʷos- ”darkness”.

Mi-a atras atenția și germanicul *xrōka-z ”crow”, sursă a engl. rook; un vechi împrumut germanic ar putea -teoretic- genera un adjectiv coloristic precum ”corbiu” din ”corb”. Dacă toponimul Rucăr este legat de un cuvânt germanic însemnând cioară sau corb, iar Bran de unul celtic (*branos ”crow, raven”), ar fi o interesantă coincidență – și foarte improbabilă pe deasupra.

Ciuri

„ciúri¹ i [At: REV. CRIT. IV, 142 / E: ciurhă] (Are) Strigăt cu care se cheamă purceii.” (”Micul dicționar academic” (2010), dexonline.ro)

Explicația prin ciurhă ”turmă de porci” (din magh. csürhe) nu pare prea convingătoare.

Ar putea fi o reminiscență a unui cuvânt coradical lit. kiaulė ”hog, pig, swine, boar”, pt. care site-ul starling.rinet.ru indică o posibilă rădăcină PIE *kyewal- ”pig”, cf. gr. síalos ”fat pig”.

Cântăraș, cântărei

”cântăráș [At: H V, 97 / Pl: ~e sn, ~i sm / E: cântar + -aș] 1-2 sn Cântar (1) (mic). 3 sm Varietate de struguri.” (”Micul Dicționar Academic”(2010), dexonline.ro)

E de studiat, cred, o posibilă legătură cu gr. κανθάρεως/ κανθάρεος ”a name of a kind of vine” (Theophrastus, cf. Liddell & Scott, ”Greek-English Lexicon”. Cuvântul a trecut în lat. ”cantharītes vīnum”, un vin de import pentru romani, menționat de Pliniu în ”Istoria Naturală”:

”post haec auctoritas Hippodamantio, Mystico, cantharitae, protropo Cnidio, Catacecaumenitae, Petritae, Myconio. nam Mesogiten capitis dolores facere compertum est”

”Next in rank are the hippodamantian wine, the Mystic, the cantharite, the protropum of Cnidos, the wine of the catacecaumene, the Petritan, and the Myconian; as to the Mesogitic, it has been found to give head-ache” (trad. John Bostock)

 

Un alt cuvânt obscur este

”cântăréi smp [At: BORZA, D. / E: nct] (Bot) Tătăiși (Chrysanthemum cineraraefolium)”

Numele ar putea conține gr. anthos ”floare” (cf. acanthus, dar nu este o plantă spinoasă).
P.d.a.p., ținând cont că planta conține un puternic insecticid natural (care în zilele noastre se extrage industrial din ea), am putea să ne gândim la lat. cantharis ”a genus of beetle”/ ”a worm injurious to the vine and rose”; î.a.c. planta se numea inițial probabil ”floare de *cântărei”, fiind un ”cantaricid”.

O altă posibilitate ar fi cea care ne place: să fie un cuvânt autohton. O origine plauzibilă ar fi -între altele- PIE kan-tho- ”angle, curve” (bret.  kant ”cerc”, gr. κανθός ”corner of the eye”); cuvintele celtice derivate ar putea fi apropiate semantic de ”cântărei”: galez ceiniog ”penny”, cf. rom. ”bănuței”, ”părăluță” -nume date unor flori care seamănă cu margareta, precum Chrysanthemum cineraraefolium.
Rădăcina PIE ken-2 ”ashes”, în ciuda denumirii științifice a plantei (”cineraraefolium”) nu mi se pare o origine probabilă.

Ieri

”ieri^3[1] s [At: CHEST. V, 41 / Pl: nct / E: ns] (Reg) Loc îngrădit, din jurul casei, unde dorm mieii.” (”Micul Dicționar Academic” (2010), dexonline.ro)

Cuvântul ar putea fi un reflex al PIE er-2, eri- ”goat, sheep” (Pokorny), cf. lat. aries (rom. arete), gr.  ἔριφος ”ied”, lit.  (j)ė́ras ”miel”, moștenind un cuvânt care va fi însemnat ”loc de ținut mieii”; sufixul acestuia, conținând poate o singură consoană finală, a dispărut (antic *erion ”țarc pentru miei” (dintr-un *eris „miel”) > *ieriu > *ieri ??).

”Ieri” ar putea fi (sau nu) legat de

”ierar s [At: CHEST. II, 392/61 / Pl: nct / E: nct] (Reg; csnp) Acaret (1).” (”Micul Dicționar Academic” (2010), dexonline.ro)

 

Melceajen

”melceajen sn [At: ALR II, 6336/784 / Pl: ~e / E: nct] (Bot; reg) Zadă (Larix decidua).”  (”Micul Dicționar Academic” (2010), dexonline.ro)

Un cuvânt care ”sună” ca unele de origine slavă (pobreajen, poleajen, procajen, Teleajen, păianjen). În limbile slave, însă, asemănător (oarecum!) ar fi doar slovenul macésen ”zadă”, a cărui etimologie este problematică (vezi aici).

Atrage atenția și fr. mélèze ”zadă”, atestat la Rabelais ca ”melze”, dintr-o presupusă formă *melice, ”d’origine obscure”. Dacă rom. melceajen este înrudit, ar fi -după ”zâmbru”- încă un nume românesc de arbore care are un corespondent în zona Alpilor. Terminația cuvântului românesc pune însă unele probleme.

Aș crede că melceajen (sau formantul *melc- )  este un reflex al PIE *malǝk- ”firewood” (S. Nicolaev, starling.rinet.ru) , cf. arm. meɫex ”wood”, irl. molc ”fire”, let.  mal̂ka ”lemn de foc”, v.prus. malko ”lemn”, lit. málkna ”coajă de brad”. 

Al doilea formant, -azen, ar putea (?) să reflecte IE ō̆s-en- ”ash tree”, cf. lat. ornus (*os-en-os), slav (sb., rus) jasenь. Semantica, însă, e problematică, pentru că zada e totuși un conifer, un ”brad” care are frunzele căzătoare.

O soluție mai satisfăcătoare d.p.d.v. semantic ar fi PIE *k’esn-, *g’esn- ”pine tree” ((S. Nicolaev, starling.rinet.ru; rus сосна́ ”pin”). Slavul *sosna ”pin” a fost propus și într-o explicație etimologică a slovenului macésen.

E posibil, cred, ca acest melceajen să fie o moștenire dintr-un dialect tracic, posibil limba dacă. Forma cuvântului ar putea fi coruptă într-o oarecare măsură.

Există o (mică) posibilitate ca melceajen să însemne ”pin de munte”, cu formantul -ceajen reflectând PIE *k’esn-, iar mel- rădăcina rom. mal ”deal, țărm”. Rom. mal și alb. mal ”munte” sunt identice, însă trebuie menționat aromânul meal , care ne face să presupunem că în româna veche cuvântul era tot meal, nu mal, la fel cum un mai vechi feată a devenit fată în daco-română. (Așadar albaneza nu poate fi sursa cuvântului românesc ”mal”, care este doar coradical. De asemenea, toponimul dacic Malva ar putea să nu însemne nimic legat de rom. mal.)

Conexiunea între ”melceajen” și ”molid” mi se pare deocamdată improbabilă.

O variantă mai puțin entuziasmantă pt. mine ar fi derivarea lui ”melceajen” din proto-slavul smerkъ  (bg. смърч ”spruce”, OCS smrěča ”cedar”, sb.  smrȅka ”spruce, juniper” etc.), cu afereza lui s inițial și o derotacizare, așa încât să aibă loc o evoluție *smerci- > melci-, parcă prea mult totuși.

Bugara

”bugára sf [At: LIUBA-IANA, M. 112 / Pl: ? / E: nct] (Reg) Oaie cu blana ondulată spre vârf.” (”Micul Dicționar Academic” (2010), dexonline.ro)

Este un nume de oaie; foarte probabil corespunde unui adjectiv *bugár(ă).

Atestările și explicațiile etimologice sunt oferite într-un articol al lingvistului Dumitru Loșonți.
Astfel, numele Bugara apare în Caraș-Severin; este o oaie ”cu mițele ca cocorii (la vârf întoarse rotund)”.
S-ar explica posibil prin sb. bugar ”bulgar” (sau ”porc”), ca ”oaie bulgărească” (la origine).
Altă explicație este prin sb. bugarka ”nume de oaie albă cu urechile negre”, ”nume de oaie neagră” (Gămulescu, 1974). Acesta însă, în opinia mea, s-ar potrivi doar cu ”Bugără”: oaie neagră pe bot, în rest albă” (Ogradena, Mehedinți), sau ”Bugăra” (”cu bot negru” -Caraș-Severin), cuvinte menționate în articol ca variante ale lui ”Bugara”.

Fiind două înțelesuri atât de diferite în aceeași zonă (Caraș-Severin), presupun că sunt de fapt două cuvinte, omonime.

”Bugara” – cu mițele cârlionțate în vârf ar putea fi -cf. rus бугор ”hummock”, germ. Bogen ”arc”, OHG boug ”inel”, v.ind. bhogá- ”winding or curve, coil (of a serpent)”- un reflex al PIE bheug-3, bheugh- ”to bow” (Pokorny).

Posibil cuvânt autohton, omonim cu altul, care ar putea însemna la origine chiar ”oaie bulgărească”, cf. explicației deja date prin sb. bugar (=bulgar) sau bugarska (oaie albă cu urechile negre). Aceasta ar putea fi oaia de Plevna, care are -cf. http://www.save-foundation.net/images/projekte/balkan/balkan-3.pdf –
”fine head, lean, regular or slightly bulged profile line, large black ears”.

Tală, tălaie

”tălaie sf [At: ANON. CAR. / Pl: ~lăi / E: nct] (Reg) Familie (1).” (”Micul dicționar academic” (2010), dexonline.ro)

”TĂLÁIE s. v. familie, neam, viță.” (M. Seche, ”Dicționar de sinonime” (2002), dexonline.ro)

Poate (?) un reflex al PIE tāl- ”to grow; young animals” (Pokorny), cf. v. lit. talōkas ”adult daughter”, talōka- ”fully grown, grown up”, v.gr. (eol.) τα̃λις ”fecioară, mireasă”, lat. tālea ”a slender staff, rod, stick, stake, bar” (și tāliāre -la origine ”a curăța de lăstari”, din care avem ”a tăia”).

Poate fi însă legat de

”TÁLĂ, tale, s. f. (Reg.) Adunătură gălăgioasă de oameni; ceată, mulțime. ♦ Gălăgie, larmă. ◊ Expr. A sta de tală = a sta la taifas. ♦ (Adverbial; adesea repetat, în forma tala) Încet-încet, haide-hai. – Et. nec.” (DEX 09, dexonline.ro)

”tálă f. fără pl. (d. tălăĭesc). Munt. Mold. Iron. Taĭfas, vorbă lungă: a sta de tală, a te pune la tală. V. tala-tala.” (Scriban, dexonline.ro)

”tála interj. – Încet! (se zice despre mers sau despre extenuări făcute în grabă și prolix). – Var. tala-tala. Creație expresivă, cf. lelă, hala-bala, tura-vura. – Der. tală, s. f. (trăncăneală); tălălăi (var. Olt. tălăi), vb. (a sporovăi); talaf, s. n. (discuție, șuetă), contaminare cu laf; tălălău (var. teleleu, Banat tolălău, Mold. tololoi), s. n. (zarvă, larmă, hărmălaie; s. m., palavragiu; zăpăcit, zănatic, smintit, vagabond), explicat de Cihac, ca pornind de la telal; de Bogrea, Dacor., IV, 173-81 și Tagliavini, Arch. Rom., XII, 197, ca pornind de la numele de martir Talaleo; de Densusianu, GS, II, 350, din mag. tél „iarnă”, telelő „de iarnă”; și de Drăganu, Dacor., IV, 765-67, din mag. találó. Este dubletul lui tiuliuliu (var. triuliuliu(c)), adv. (cu nas mare; adj., nebun, smintit). – Alte der. teleleică, s. f. (femeie mincinoasă, vagaboandă), pe care Candrea îl lega de telal; Tălășman, s. m. (nume de bou), cu suf. –man (după Tiktin, din tc. talașmak „a certa”); tălimb, adj. (mocăit); teleap-teleap (var. talap-talap), interj. (exprimă ideea de mers greoi și apăsat), pe care Bogrea, Dacor., IV, 853 îl explică prin rut. taljap-taljap; tararai, s. n. (Banat, cîntec monoton); tărăraie, s. f. (poveste lungă, odisee); tărăși, vb. (Olt., a relata pe larg); tărășenie (var. tirișenie), s. f. (povestire, relatare). Rus. dialectal teleljuj „leneș” (cf. Vasmer, III, 90) și rut. tal(j)ap trebuie să provină din rom.” (Al. Ciorănescu, dexonline.ro)

Sensul de ”încet!” poate indica  -cf. slavicului ”potoli”- PIE tel-3 ”to be still” (Pokorny) ca origine a interj. ”tala”.

Tală ”ceată, mulțime” ar putea fi un împrumut foarte vechi (anterior epocii romane) din greacă, dublet al lui ”stol” (”mgr. stólos, flotă, vgr. „expedițiune, flotă, trupă” ” -Scriban) < PIE stel-3 „to put, place” ? De remarcat că avem și varianta rotacizată și diftongată ”stoară”, posibilă moștenire din latină:

”stoáră, stoáre, s.f. (reg.) ceată.”  (”Dicționar de arhaisme și regionalisme”, 2002, dexonline.ro)

Sensul de ”gălăgie, larmă” al lui ”tală” ar putea deriva din cel de ”ceată de oameni”. Destul de improbabilă ar fi o derotacizare dintr-un cuvânt provenit din PIE tor- ”loud, distinct” (Pokorny), însă cuvintele se pot contamina.

Ciorănescu include printre derivatele lui tala cuvinte ca tararai ”cântec monoton” (cf. trac torelle?) și tărășenie.

”A sta de tală”= ”a sta la taifas” poate fi un germanism (posibil vechi, din epoca migratorilor); vezi engl. tell, tale , ON tala ”talk” (proto-germ.  *tala-n ”tale, number, count, tell”, PIE del-1 ”to put by; to count, tell”). Circulă în Muntenia și Moldova, deci probabil nu e ”săsism”.

Aș crede că tălaie=”viță, neam, familie” și tala= ”încet!” au origini autohtone; însă rămâne de văzut.

 

Scuț

”scuțĭ m. pl. (cp. cu vsl. scutŭ, margine de haină. V. scutec). Țurțuri de gheată.” (Scriban, dexonline.ro)

”scuț (-țuri), s. n. – Țurțure, ciucure de gheață. Poate legat de sl. skutŭ „marginea, bordura unei haine” (Scriban).” (Al. Ciorănescu, DER, dexonline.ro)

Se observă că Scriban menționează doar pluralul unui substantiv de genul masculin, în timp ce la Ciorănescu același cuvânt are genul neutru (pluralul ”scuțuri”) și este la singular.

Inconsecvența apare în cadrul aceleiași definiții din ”Dicționarul limbii romîne literare contemporane”, unde este precizat pluralul ”scuțuri”, iar cuvântul este exemplificat într-un citat în care pluralul este ”scuți”:

”SCUȚ, scuțuri, s. n. Sloi mare de gheață. Ajuns pe culmele alpestre, «Pe stînci de scuți de gheață, troiene de zăpezi, Pe care o suflare le-aruncă răpezi jos» el se oprește. ODOBESCU, S. III 82. ♦ Țurțur.” (cf. dexonline.ro)

În ”Dicționar de arhaisme și regionalisme” (2002) apar mai multe înțelesuri ale cuvântului (sau mai degrabă cuvintelor).

”scuț, scúțuri, s.n. (reg.) 1. țurțur de gheață. 2. murdărie, jeg. 3. sloi mare de gheață. 4. conglomerat de materii.” (cf. dexonline.ro)

Scuț cu sensul de ”murdări, jeg” îmi apare în strânsă legătură cu

”scuțuí, pers. 3 sg. scúțuie, vb. IV refl. (reg.) a se înscorțoșa.” (”Dicționar de arhaisme și regionalisme” (2002))

”scuțuít, -ă, adj. (reg.; despre animale) acoperit cu o crustă de pământ amestecat cu fire de păr, cu murdărie.” (”Dicționar de arhaisme și regionalisme” (2002))

Ar putea fi un reflex al PIE  (s)keu-2, (s)keu̯ǝ : (s)kū-  ”to cover, wrap” (>lat. cutis, cf. Pokorny) , în condițiile în care sensul de bază nu pare cel de murdărie, ci de scoarță. Posibil cuvânt autohton?

Scuț ”țurțur de gheață” îmi pare alt cuvânt, omonim; mai demult am propus pentru el originea (plauzibilă, zic) în PIE sk(h)u̯oi̯-, sk(h)u̯i(i̯)- ”needle, thorn” (> lit.  skujà „ac de pin”).

Desigur, un ac de gheață/țurțure/ciucure nu este un ”sloi mare de gheață” (sens cu care apare în D.A.R. (2002)).

O altă origine posibilă este PIE  skē̆i– ”to cut, separate” (MHG scheite ”wood chip”, OHG scesso ”stâncă” par a se apropia semantic de sloiul de gheață).

Legătura cu ”ascuți” (< lat. *excōtῑre, de la cōs, cotem , cf. Ciorănescu) pare imposibilă.

Sensul de ”conglomerat de materii” pare dubios; poate în legătură cu ”crustă de pământ amestecat cu fire de păr, cu murdărie”. Ar putea indica (?) un al treilea cuvânt omonim.