Gukusa, Gokon

Două antroponime care apar în ”Limba traco-dacilor” de I.I. Russu doar ca exemple în care vocalele o și u alternează ”în nume aparent înrudite”, atestate epigrafic, ”ceea ce denotă o pronunțare șovăielnică”. Implicit, autorul le consideră de origine tracă.

În lucrarea ”Die Inschriften von Byzantion”, Adam Łajtar afirmă că ambele nume (primul feminin, iar al doilea masculin) sunt fără îndoială grecești. Gukusa, fiică a lui Menandros și Gokon, fiu al lui Menakon, sunt menționați în inscripții funerare datând din epoca bizantină. Gokon este atestat și în nordul Mării Negre (Regatul Bosforului, la Pantikapaion), unii cercetători atribuindu-i origini iranice.

Numele, de orice origine ar fi, par bine integrate în contextul culturii grecești (tatăl lui Gukusa, Menandros, poartă un nume tipic grecesc). Poate nu e exclus ca numele să provină dintr-o limbă centum (anatoliană?), reflectând PIE ĝhu̯ōkʷ-, ĝhu̯ǝkʷ- ”to shine, shimmer” (Pokorny; originea lat. fax, facula). Milesienii, fondatorii coloniei Pantikapaion, provin de pe coasta de vest a Anatoliei.

Cimpioară

”cimpioáră sf [At: DOMBROWSKY, P. 107 / Pl: ~re / E: nct] (Orn; reg) Cânepar.” (”Micul dicționar academic”, dexonline.ro)

Cuvântul pare să derive dintr-un alt nume al cânepii. Poate *cimpă sau *cimpe (< *kenp-/*kinp- ?).

După starling.rinet.ru, denumirile cânepii în limbile europene (cum ar fi gr. kánnabis sau engl. hemp) provine dintr-un PIE  *kanap-, -b-. După etymonline.com, sursa denumirilor cânepii (evident derivate din aceeași rădăcină) este scitică sau tracică.

Cimpa este numele unei localități din Valea Jiului, lângă Petrila. Cânepa se cultiva tradițional în Valea Jiului (vezi de ex. aici), dar ar putea fi vorba doar de paronimie.

Dunav

”dunáv, ~ă a [At: BUGNARIU, ap. DLR ms / Pl: ~i, ~e / E: ns cf Dunăre] (Reg) 1 Iute. 2 Nebunatic.” (”Micul dicționar academic” (2010), dexonline.ro)

Sufixul -av apare, de exemplu, și în roșcav= roșcat, deci e posibil ca rădăcina dun- să nu fie de origine slavă.

Am putea avea o rădăcină autohtonă din PIE dheu-1 ”to run” (cf. v.gr. θοός ”iute, repede”, mpers.dawīdan ”a fugi, a se grăbi”), care a dat -după Pokorny- multe hidronime europene. Sau din PIE dheu-4 ”to reel, dissipate, blow”, dacă ”iuțeala nebunatică” :) este a vântului.

Legătura cu Dunăre (hidronimul), ori cu expresia ”Dunăre de mânios” mi se pare dubioasă.

Maier, bour negru

Într-un articol din revista ”Carpații”, (12/1937, pag. 370) sunt citate câteva variante ale unei colinde în care motivul central este un bour negru care poartă între coarne un leagăn. Într-o variantă culeasă de pe Valea Nistrului, numele bourului este Maier:

”Maier, Maier, bour negru,
Mai încet cu coarne-a tăli
Mi-i sminti odoarili meii…”

Aș vedea în acest ”maier” -fără legătură cu germ. Meier „fermier; administrator de moșie”- un adjectiv coloristic, posibil autohton, însemnând chiar negru; forma cuvântului ar putea fi însă coruptă. Poate originea sa este PIE *mel-6, melǝ- ”dark colour (black, dirty, etc.)” (Pokorny). Ar putea fi înrudit cu rom. mier ”albastru”, cu hidronimul dacic Miliare, alb. mjerë ”nefericit” (din IE *mel-ro- ”negru” -cf. Pokorny).

Colindele al căror text este citat în articol provin din Moldova (Covurlui, Valea Nistrului) ori nordul Dobrogei (Tulcea). Se pare că bourul negru înoată cu leagănul de mătase în coarne:

„Printre brazi, printre molifţi
Înnoată, înnoată
Bohor negru. Bohor negru
Coarne-şi scoate.
În vârful corniţelor
Legănele: tafta verde.
Dar în leagăn cine-mi şeade?” (Covurlui)

„Noată-ș noată bour negru
Noată-ş noată, coarni-ş poartă.
Dar în coarni el mai poarta
Legănel di mătasâ.
Dar într’ânsu cini-mi coasă?” (Tulcea)

Am ascultat însă o variantă basarabeană a colindei, în care în locul cuvântului înnoată/ ș-noată apare un misterios ”Șnotur”. E greu de zis care ar fi varianta originală.

Dacă acest ”Șnotur” este numele bourului negru, s-ar putea recunoaște în el un ”tur” -care în unele limbi slave, de ex. poloneza, înseamnă bour (cf. lit. taũras ”taur, bour”, lat. taurus, osc toru). Dar primul formant *șno- mi se pare obscur.

Luncile Arșunelului

”[Lun]ncile Arșunelului Se spune despre un loc imaginar, necunoscut, din care nu se mai întoarce nimeni” (”Micul dicționar academic” (2010), dexonline.ro)

Pentru că luncile sunt șesuri formate lângă o apă curgătoare, Arșunel este, destul de probabil, numele unui râu. Forma diminutivală indică de obicei faptul că este un afluent important al unui râu mai mare, un *Arșun (cf. Olteț – Olt, Ampoița- Ampoi și poate Argeșel, care nu se varsă direct în Argeș), ceea ce e destul de interesant. P.d.a.p., diminutivarea numelui unui râu are uneori doar o valoare afectivă, așa cum râul Sabar este ”alintat” cu numele Săbărel într-un cântec popular.

În orice caz, dacă Arșunelul este un curs de apă, el e situat probabil foarte departe, la granița lumii cunoscute, ori este un râu infernal, curgând în lumea de dincolo.

Rădăcina *ars- apare în câteva toponime trace, la origine hidronime, după I. Duridanov: *Arsela (cf. unui epitet al lui Sabazios, Arselenos, și dacicele (?) Arsa, Arsaza, Arsena, Arsila. La originea lor ar fi PIE *ors-, *ers- ‘to flow; moisture’.

Din aceeași rădăcină ere-s-2  provin (cf. Pokorny), lit. aršùs ”fierce, violent”, avest. aršan și gr. ἀρρενο ”bărbat” (care a dat numele Arsenie).

Există și posibilitatea ca Arșunel să fie un antroponim, iar î.a.c. ar putea fi un derivat al numelui Arsenie.

În ”Dicționarul onomastic român” al lui N.N. Constantinescu e menționat însă un

”AȘUNEL, < iran. axšaena „albastru închis” (O Dens T). Nume obișnuit la Moți.” (cf. dexonline.ro)

Probabil explicația (dată de O. Densusianu) este în consonanță cu ideea că moții ar fi de origine alană.

Între Așunel și Arșunel ar putea fi același raport ca între ”ajun” și ”arjun”, cel din urmă fiind o variantă a lui ”ajun”, în care a apărut un ciudat r infix.

Gujălii și angării

”gujălíe f. (din gujulie). Vest. Pasăre domestică orĭ sălbatică. V. angărie.” (Scriban, dexonline.ro)

Scriban leagă acest cuvânt de gujulie, gâzulie ”gâză, gânganie”.

O altă conexiune posibilă ar fi, cred, tc. kuș și turkmenul guș ”pasăre”, din proto-turcicul *Kuĺ ” 1 bird 2 duck” (starlingdb.org). Ar putea proveni în română dinr-un împrumut turcic mai vechi, + sufixul -ălie, care are o anume nuanță expresivă (cf. gongălie = goangă).

Există și posibilitatea unei origini IE, din rădăcina *gug’- ”a k. of bird”(S.Starostin), cf. lit. gùžas, gužùtis ”barză”, v.gr. gǘg[ǟ]s ”a bird” .

După Al. Ciorănescu, angărie/angara este un cuvânt identic cu angara ”necaz”:

”angará (angarále), s. f. – 1. Obligație în bani sau zile de lucru. – 2. Greutate, problemă, necaz, belea. – 3. Pasăre de curte. – Var. angărie, angarie, angarea, hangara(le), angherie. – Mr. angărie. Ngr. ἀγγαρεία (Meyer 12; DAR), de unde și it. angheria, fr. angarie, sp. angaria, tc. angarya, alb. angherii, bg. angarija, pol. angarya. Sensul 3 este der. de la 2, în ciuda îndoielilor exprimate de DAR; cf. boală ca nume de vite.” (cf. dexonline.ro)

După Scriban, însă, e legat de

”anghiríe f. (V. angărie). Btș. Jivină (insect orĭ reptil).” (dexonline.ro)

Pare un derivat al PIE  *angʷ- ”șarpe”, cf. lat. anguis, lit. angìs ”șarpe”, dar p.d.a.p. nu pare un cuvânt moștenit.

P.d.a.p., o coincidență interesantă e între angărie ”pasăre de curte” și mongolul (!) aŋgir ”specie de rață sălbatică”, turkmenul aŋk ‘red duck’ (din aceeași rădăcină nostratică provine PIE *anǝt- ”duck”).

Tiaz

”tiáz, tiazuri, s.n. – (reg.) Greutate care se punea pe grapă, pentru a putea sfărma bulgării de pământ (Bilțiu, 1994). – Et. nec.” (D.Ștef, ”Dicționar de regionalisme și arhaisme maramureșene”(2015), cf. dexonline.ro)

Având în vedere doar fonetica, cuvântul ar putea fi o variantă a lui piez/chez, cf. și pluralului chezuri/piezuri:

”Modelele broderiilor și podoabelor diferă de la o zonă la alta, de la Nistru până în zonele vestice ale arealului de răspândire a etniei românești. În Moldova s-au purtat în special râurii costișați / chezuri / piezuri – adică oblici.” (http://highleague.ro/de-sanziene-romanii-sarbatoresc-ziua-universala-a-iei/)

Problema este semantica. Nu văd în ce mod ar putea fi legat, ca înțeles, acest ”tiaz” de lat. pes, pĕdis ”piciorul de la gleznă în jos” (> rom. piez “picior”, piază).

Aș vedea o conexiune posibilă cu lat. clādēs, clādis ”a breaking, beating, dashing to pieces” (sensul propriu)/ ”a destroyer, scourge, pest”. Lat. clādis ar putea da rom *chiaz > rom. maram. tiaz, înțelesul acestuia din urmă fiind așadar de ”sfărâmător” al bulgărilor de pământ.

Dar am dubii că lat. clādis este etimonul lui tiaz. Putem să ne gândim și la un alt derivat posibil (autohton?) al PIE klād- ”to hit”.

După Pokorny, rădăcina este și la originea bg. klada (> rom. cladă, clădi).

Cicernă

”cicérnă sf [At: DA ms / Pl: ~ne / E: nct] (Reg) Jgheab mic la moară.” (”Micul dicționar academic”(2010), cf. dexonline.ro)

Probabil un cuvânt identic cu ticernă, pe care dicționarul menționat îl consideră variantă a lui cetârnă.

”cetîrnă (-ne), s. f. – Canal, țeavă de scurgere.- Var. ceatîrnă, ceternă. Mag. csatorna (Schuchardt, ZRPh., XXVI, 169; REW 195), din lat. cisterna. Este dublet de la neol. cisternă, din fr. Circulă mai ales în Trans.; cf. sb. čatrnja.” (Al. Ciorănescu, cf. dexonline.ro)

Cred că ticernă/cicernă ar putea să nu fie o metateză a lui ”cetârnă”, ci un alt cuvânt, un reprezentant al PIE tekʷ- ”to run, to flow”, cf. sb. tèčēm , tèći` flow’, lit. tekù ”run, flow”, tėkmė̃ `source, river ‘, sl. tokъ, potokъ ”stream”.

Sufixul -rna este atestat în limba dacă (ex. prodiarna), nefiind exclus ca ”ticernă” să fie un cuvânt autohton. Pe de altă parte, ar putea fi un împrumut slav.

Lapiță

”lapiță sf [At: BĂCESCU, P. 35 / Pl: ? / E: nct] (Reg) Pui de plătică¹.” (”Micul dicționar academic”(2010), cf. dexonline.ro)

Aș vedea în acest cuvânt un diminutiv dintr-un *lapă ”plătică” și ”frunză”, cf. lit. lapas, let. lapa, sloven lépen ”frunză”, gr. λοπίς ”solz”, din PIE *lep– ” to peel, to skin” (S. Starostin). După Vasmer, lit. lapas este înrudit cu sl. лопу́х (> rom. lăpuș ”brusture”) și lat. lappa.

Semantismul ar putea fi explicat de o altă denumire a puietului de plătică -”foaia-plopului”- întâlnită în Delta Dunării (vezi http://www.ghiduldelteidunarii.ro/mic-dictionar-de-cuvinte-uzuale-din-zona-deltei-dunarii/).

Î.a.c., cuvântul (dispărut?) *lapă ”frunză” ar putea avea origini autohtone. Pe de altă parte, având în vedere prezența unor cuvinte similare în limbile baltice și slave, ”lapiță” ar putea fi un cuvânt slav cu totul (nu doar sufixul -iță), ca majoritatea numelor de pești din limba română.

Alternativ, ”lapiță” ar putea (?) deriva din rădăcina  *lāp ”to shine”. Deși ar fi o ”pistă” plauzibilă în cazul unui nume de pește, în acest caz înțelesul nu ar reda caracteristica esențială a acestei specii, corpul turtit.

Purtători de sica?

Din PIE *pelek’- ”axe” (S.Starotin, https://starlingdb.org/) provine v.ind. párśu- ”curved knife, sickle”.

Cred că avem aici și o posibilă etimologie pentru pleistoi/ polistai, numele ”preoților asceți daci” (care ar putea fi identificați chiar cu tarabostes); ei ar fi purtătorii unei arme ar cărei nume provine din rădăcina *pelek’ (rămâne de văzut dacă este pumnalul sica ori falx-ul). Atât ”polistai”, cât și ”pleistoi” pot fi variante corupte ale aceluiași cuvânt dacic, prin confuzia cu cuvinte grecești.

În legătură cu PIE *pelek‘- ”axe” am mai scris cândva un articol, ipoteza de acolo fiind ceva mai improbabilă decât cea de față – v. https://hroderic.wordpress.com/2016/07/10/perseus-o-coincidenta