Într-un articol vechi din 2009 abordam vechi denumiri ale marmotei alpine, animal dispărut din Carpații românești pe la începutul secolului XX (marmotele prezente azi în Carpați sunt recolonizate, cu exemplare din Alpii francezi și austrieci). Aici sper să aduc o clarificare în legătură cu una din ele.
În cartea “Vînatul pe teritoriul României”, Ed. Sport-Turism, 1991, Ion Nania afirma că “Marmota a avut, în nordul Argeşului şi Muscelului, nu un nume, ci trei: şuică, huică şi tuică.”
Cele trei denumiri sunt nu neapărat, însă destul de probabil onomatopeice. Avem verbele
”șuí (șuiésc, șuít), vb. – A fluiera, a bîzîi. Creație expresivă, probabil în loc *șiui, cf. chiui, țiui. – Der. șuet, s. n. (susur, murmur).” (Al. Ciorănescu, dexonline.ro)
”HUÍ, pers. 3 huiește, vb. IV. Intranz. (Reg.) A răsuna prelung; a vui. – Formație onomatopeică.” (DEX 98, dexonline.ro)
”hui3 vi [At: H X, 356 / Pzi: 3 -ește / E: fo] (D. porc; reg) A grohăi.” (”Micul dicționar academic”, dexonline.ro; din câte știu, însă, nu corespunde cu sunetele produse de marmotă (?))
”TIUÍ, tiuiesc, vb. IV. Tranz. și intranz. (Reg.) A izgoni un animal (cu strigătul „tio”). [Pr.: -ti-u-] – Tio + suf. -ui.” (DEX 98, dexonline.ro)
Ion Nania insistă asupra faptului că tuică (cu t, nu ț) este o formă corectă a numelui animalului, regăsită în numele vârfului făgărășean Tuica, transcris greșit pe hărți ca ”Țuica” (țuică/țiuică înseamnă și cucuvea, tot un cuvânt onomatopeic, cf. Micului Dicționar Academic).
Aș crede însă că tuică ar putea să nu aibă origine onomatopeică. Ar putea reflecta rădăcina PIE t(e)uko- ”fat, grease”, cf. lit. taukai, oprus. taukis ”fat, grease”, let. tàuks “gras, obez”, proto-slav тук, lat. tuccētum ”un fel de cârnați”, engl. thigh. Probabil că forma inițială a cuvântului a fost *tucă, contaminată apoi cu (onomatopeicul?) șuică. Aspectul animalului nu lasă nicio îndoială asupra semantismului; dealtfel, marmota a fost vânată chiar pentru grăsime.
E greu de zis dacă acest *tucă e autohton, are la bază un împrumut (slav?) ori provine poate chiar din latina populară, dintr-un cuvânt neatestat.
În cuvântul
”tucan2sm [At: CIHAC II, 425 / A și: tuc~ / Pl: ~i / E: tucă2 + -an] (Reg) 1 Persoană robustă. 2 Persoană naivă Si: nepriceput, neștiutor.3 (Pex) Prost.” (”Micul dicționar academic”, dexonline.ro)
există două sensuri care ar putea indica două cuvinte omonime: primul, de ”persoană robustă”, cf. *tucă, tuică = marmotă; al doilea, de persoană naivă sau stupidă, cf. tucă, tutcă= curcă (din sb. tuka, după același dicționar).
După cum am menționat într-un comentariu la articolul mai vechi, nu e exclus ca denumirea de șuică să aibă la bază lat. sūs, suis ”porc” (semantism cf. engl. groundhog, afrikaans aardvark). Originea onomatopeică e însă mai probabilă.