Mosor

”mosór (mosoáre), s. n. – Bobină, canetă. Tc. masur < arab. ma’șūra (Eguilaz 449; Loebel 65; Șeineanu, II, 264; Lokotsch 1442), cf. ngr. μασούρι, alb., bg., sb. masur.”
(Al. Ciorănescu, cf. dexonline.ro)

”mosor sn [At: ANON. CAR. / Pl: ~oare / E: srb mosur, ngr μαύou] 1 Piesă de lemn, de metal, de material plastic etc. de forma unui cilindru, cu discuri la capete, pe care se înfășoară fire de ață, de lână, de sârmă etc. 2 (Pex) Mosor (1) împreună cu firele înfășurate pe el Vz bobină. 3 Piesă la dispozitivul de tragere al tunului. 4 (Reg) Piesă la potângul plugului, pe care se înfășoară lațul. 5 (Reg) Mâner al coarbei de dulgher. 6 (Reg) Vas, butoi făcut prin scobirea unui buștean, folosit pentru păstrarea cheagului. 7 (Reg) Stup primitiv făcut dintr-un trunchi de copac scobit. 8 (Reg) Ghemotoc de semințe format pe firele de papură. 9 (Reg) Umflătură rotundă și tare pe corpul omului. 10 (Reg; spc) Piele îngroșată pe talpa piciorului Vz bătătură. 11 (Reg) Urmă proeminentă rămasă pe locul unei fracturi la braț sau la picior. 12 (Atm; reg) Omușor. 13 (Reg) Lemn noduros, greu de crăpat. 14 Turn cu cupolă. 15 (Fig; reg) Bărbat tăcut, închis și mofturos.”
(”Micul dicționar academic” (2002), cf. dexonline.ro)

Doar sensurile 1-3 și eventual 4 din ”Micul Dicționar Academic” corespund cu cel din româna actuală, explicat prin tc. masur, sb. mosur. În rest, e vorba, cred, de omonime care ar fi putut avea în trecut o formă ușor diferită de cea de azi, care ar putea fi datorată contaminării.

Germ. Maser ”knot (bright excrescence on the trunk of a tree)” ar putea explica sensul 13 ”lemn noduros, greu de crăpat”. Provine -cf. starling.rinet.ru- din proto-germ. *, coradical cu engl. measels. La origine ar fi -cf. aceleiași surse- PIE *mos-  ”sore (on skin)”. Aici ar putea să se încadreze și sensurile 9 ”umflătură rotundă și tare pe corpul omului”, 10 ”piele îngroșată pe talpa piciorului”; însă, dacă sunt un împrumut germanic, provin din altă limbă decât germana.

PIE  meuk̂- ”to scratch, tear” (Pokorny) ar putea fi cumva la originea sensurilor 6 ”vas, butoi făcut prin scobirea unui buștean” și 7 ”stup primitiv făcut dintr-un trunchi de copac scobit”. 

P.d.a.p., în timpuri străvechi, pentru scobirea unui trunchi de arbore era întrebuințat și focul; aceasta ne-ar trimite tot către proto-germ. más ”burned wood; scar, sore” (MLG māser ”flamed wood”.

”Micul Dicționar Academic” menționează și

”mozur, ~ă a [At: DDRF / Pl: ~i, ~e / E: nct] (Reg; d. coama cailor) Ros din cauza râiei.” (dexonline.ro), care ar putea fi un reflex al PIE  meuk̂- ”to scratch, tear”.

Un sens aparent de ”umflătură” (8, 9, 12) ar putea indica PIE med-2 ”to swell” (Pokorny) și un eventual împrumut celtic (?), cf. mir. mess, galez mes, bret. mez ”ghindă”.

Nu e exclus ca sensul 12 de ”omușor (uvulă)” să ascundă -cf. semantismului lui ”omușor” -care este același în albaneză (njerith < njeri ”om”) și bulgară (мъжец < мъж ”om”)- un cuvânt însemnând om (??), cf. cu lat. mās ”om, bărbat”, cu origine neelucidată, ori cu sl. mǭ̀žь. 

Sensul 14 ”turn cu cupolă” ar putea fi recent, bazat pe o comparație (glumeață) cu cilindrul mosorului, care are un disc la capăt.

Sensul 15 ”bărbat tăcut, închis și mofturos” ar putea avea la origine o încrucișare între ”mohorât” și ”posomorât”.

 

O lume

Lume cu sensul de „oameni” ar putea să se fi suprapus unui cuvânt authoton din PIE leudh-1 ”people”, leudh-m.

Ciuar

”ciuár sns [At: COMAN, GL. / E: nct] (Reg; îs) ~ul satului Adunare a tineretului din sat Cf cioclime.” (”Micul Dicționar Academic” (2010), dexonline.ro)

Un cuvânt pe care nu știu nici să îl pronunț: ciu-ar sau ci-uar?

Poate (?) în legătură cu lat. cīvis ”a fellow-citizen” (>rom. cie, ciu?), ori cu rădăcina IE a lui ( *k’eiw- ”tribesman, relative”, cf. starling.rinet.ru).

Urzică?

În mod ciudat, ”urzică” apare (?) ca nume al ieruncii (găinușa de alun) în Dicționarul Etimologic Român al lui Ciorănescu, dacă textul este bine transcris de cei de la dexonline.ro:

”ierúncă (ierúnci), s. f. – Urzică (Bonasia betulina). – Var. iruncă. Origine incertă. Pare a fi în legătură cu sl. jarębĭ, jarębĭca „potîrniche” (Cihac, II, 149; Scriban), însă der. directă este dificilă. Drăganu, Dacor., VI, 284, se gîndea la sb. jaruh „de primăvară” sau bg. jarka, jarica „puișor”.” (dexonline.ro)

Dacă acest cuvânt există, corespunde cu lat. ortyga (gr. ὄρτυξ ) ”prepeliță”, din care ar putea să și provină, cf. lat. urtῑca > rom. urzică (planta).

”Trecerea lui ti › zi este anormală, totuși cf. abruz. ardica, sicil. firdica, arag. jordiga, (x)ordiga < lat. *urdica, care s-a vrut să se explice printr-o contaminare cu gr. ἀδίϰη „urzică” (Meyer-Lübke, ZRPh., VIII, 145; cf. Meyer, Alb. St., IV, 114), sau, mai puțin probabil, cu ardere (Meyer-Lübke, Archiv., CLXVI, 59; cf. împotrivă Corominas, III, 583)” (Ciorănescu, dexonline.ro)

În ceea ce privește cuv. ”ieruncă”, încă neexplicat, ar putea avea la bază un adj. coloristic poate din lat. aes, aeris ”bronz”, cf. aerūca ”a kind of verdigris”, aerūgō ”rust of copper, verdigris” (latinlexicon.org).

”IERÚNCĂ s. (ORNIT.; Tetrastes bonasia) găinușă, (reg.) alunar, brădioară, brădișoară, ierușcă, găinuță-roșie, gotcă-roșie, (Transilv.) pasăre-împărătească.” (M.Seche, Dicționar de sinonime, cf. dexonline.ro)

De remarcat că ”urzică” nu apare ca sinonim al lui ”ieruncă” în dicționarul de mai sus și poate … nicăieri.

Talpană

”talpană sf [At: BARCIANU / Pl: ? / E: nct] (Reg) Soi de viță de vie cu struguri mari și negri.” (”Micul Dicționar Academic” (2010), dexonline.ro)

Cuvântul ar putea avea un corespondent direct în latinul talpōna, talpōnae ”a kind of grape-vine” (Lewis&Short, latinlexicon.org).

Într-o traducere engleză, talpona este redat prin ”mole-vine” (cf. lat. talpa= cârtiță, talpīnus ”like a mole, mole-like”). Este un soi din Arretium (Arezzo).
Plinius scrie: ”talpona nigra candidum facit mustum”; deci avea struguri negri și must alb.
Rămâne de văzut dacă soiul românesc talpană are aceleași caracteristici.

Cuvântul românesc s-ar putea revendica și din lat. talpa ”cârtiță” (ref. la culoarea boabelor).
Ar fi totuși foarte interesant să fi moștenit numele unui soi cultivat de viță de vie italică, dacă nu și soiul însuși.
Un import mai târziu din Italia e aproape exclus; soiul și numele nu au supraviețuit în Arezzo (italienii par să îl cunoască doar de la Plinius).

Avem, desigur, lăurusca (lat. labrusca, it. lambrusca), dar este vița de vie sălbatică.

Nici

”nici 2 s [At: COM. SAT. III, 51 / Pl: nct / E: nct] (Olt) Parte anterioară, tare, a râtului de porc.” (”Micul Dicționar Academic” (2010), dexonline.ro)

Ar putea corespunde cu alb. noçkë, căruia google translate îi dă înțelesurile de ”knuckle”, ”ankle”, ”snout”, ”snoot”, ”nose”.
Alb. noçkë este lăsat neexplicat (”unclear”) în dicționarul etimologic al lui V. Orel, care menționează doar sensul de ”knuckle, joint”, și o formă paralelă noçë, cu același sens.
Wiktionar-ul, citând lucrarea ”Das slavische Lehngut im Albanischen”, de Xhelal Ylli (1997), scrie: ”from South Slavic; cf. Serbo-Croatian њу̏шка / njȕška (“snout, muzzle, neb”), Bulgarian нюшка (njuška)”.
Este clar însă că aceste cuvinte slave nu pot fi la originea rom. nici, în ciuda învecinării Olteniei (unde circulă regionalismul) cu Bulgaria și Serbia.
Despre alb. noçë, fără să mai citeze nimic, Wiktionary scrie: ”Possibly from an older *noshë, continuing Proto-Indo-European *néh₂s, *nh₂es (“nose, nostrils”), with the affricatization of the original final fricative (cf. çaj ~ shaj etc.). Semantically close to Old English nose, nosu (“ness, promontory”), Norwegian nōs (“muzzle, snout”).”

Asemănător pare și lit. snùkis ‘snout, proboscis, mouth’, după starling.rinet.ru dintr-un PIE *snuk- ”snout”.

La rândul său, engl. snout, din proto-germ. *snut- , nu pare să aibă o explicație dincolo de acesta, ”which Watkins traces to a hypothetical Germanic root *snu- forming words having to do with the nose, imitative of a sudden drawing of breath ” (etymonline.com)

Nucșoară (codroș)

În foarte multe limbi numele codroșului de pădure sau de grădină -o passeriformă, Phoenicurus phoenicurus-, dar și al celuilalt codroș, de munte -Phoenicurus ochruros- au aproximativ același înțeles ca în română: ”coadă roșie”.

Codroșul se mai numește și nucșoară. M-am întrebat așadar dacă nu cumva această denumire e o formă coruptă a unui nume vechi însemnând tot ”coadă-roșie”.
Faptul cred că e teoretic posibil: -șoară ar putea fi de fapt un reflex al PIE ser-3, sor- ”red” (Pokorny). Cât despre prima parte, vechea ei formă (?) ar putea fi coradicală cu lat. natis ”rump” (care în latină se referă și precis la ”the lower back of a bird”) -din PIE  nōt-, nǝt- ”back, behind”, cf. Pokorny- ori cu lituanianul nùgara, din PIE *nug-er/n-  ”bone, skeleton” (starling.rinet.ru).
În această interpretare, în cuvântul compus adjectivul este postnominal. Topica ar fi conformă cu cea a limbii române (”coadă roșie”, nu ”roșie coadă”) și albaneze (bishtkuqi = codroș; bisht=coadă, kuq=roșu). Un fapt interesant.

”Nucșoară” ar putea ascunde, deci, denumirea autohtonă a păsării, cu toate că interpretarea este destul de forțată, o negare a evidenței că ”nucșoară” e doar un diminutiv al lui ”nucă”.
Dacă e așa, ar putea fi vorba de o preferință a păsării (?) pentru nuci, ca loc de cuibărit ori de găsire a hranei, sau mai puțin probabil de un adjectiv coloristic.

O altă posibilitate ar fi originea cuvântului în PIE neu-2 ”to make a push; to nod” (Pokorny; lat. nūtō ”to sway to and fro, totter, stagger”):

”Adesea își tremură sau vibrează în sus și în jos coada roșcată, ușor coborâtă, când stă cocoțat sau pe pământ.
Pe pământ se mișca prin salturi scurte, de obicei cu capul sus și coada tremurândă. Are un zbor rapid, în linie dreaptă. În zbor își desface coada roșcată. La aterizare de obicei tremură din coada, adesea de mai multe ori.” (https://ro.wikipedia.org/wiki/Codro%C8%99_de_p%C4%83dure)

Florile, Dalbele

”Florile dalbe”, cunoscutul refren al colindelor, apare în unele texte ca ”florile, dalbele”, ori -interesant- doar ca ”dalbele”.

”Colo sus, colo mai sus,
Florile dalbele (refren)
Oare ceațã-i, ori verdeațã?” (v. revista ”Zodii în cumpănă”, 2009, https://cumpana.files.wordpress.com/2009/12/zodii-iarna-2009.pdf)

”Sus mi-e frunza deasă,
Jos mi-e umbra groasă,
Dalbele
…”

(v. Thede Kahl, ”Von Hora, Doina und Lautaren”)

Pentru un vorbitor de română e destul de clar ce înseamnă ”florile”. Există însă un mic semn de întrebare: pe lângă ”floare” avem și cuvântul -azi probabil dispărut- ”flor”.

”flor (floáră), adj. – Blond, cu părul roșcat. – Mr. flor. Lat. florus (Pascu, Beiträge, 16; Pascu, I, 86). Cuvînt rar în rom., abia dacă a fost atestat în mr. Constituie o explicație mai bună pentru toate numele de persoane și de animale în general se pun în legătură cu floare, cum sînt: Florea, Florin, Floarea, Florica pentru persoane, Floraia pentru vaci, Florean, Florilă, pentru boi, Floran pentru cîini. În general aceste nume se dau unor persoane sau animale cu părul galben; însă prin etimologie populară se dau adesea și unor animale care se nasc în săptămîna Duminica floriilor. – Der. floriu, adj. (bălțat cu roșu).”

(Al. Ciorănescu, ”Dicționar Etimologic Român”, dexonline.ro)

Sensul lat. florus -și el rar atestat, după Lewis & Short- este ”shining, bright”.

Sensul din aromână al lui ”flor” este ”alb auriu” (cf. Papahagi, aromanii.ro).
Însă capră ”floră” este capra albă în întregime, fără niciun fir de păr negru (spre desosebire de capra ”bardză”). Acest sens al lui ”floră” corespunde cu ”dalbă” din dacoromână.

E posibil ca refrenul ”florile, dalbele” să constituie de fapt o invocare a unor divinități feminine cu nume tabuizat (un caz asemănător ielelor, numite și ”albele”). ”Flori” însemnând aurii, albe ori strălucite.

Pentru un alt punct de vedere, mai vechi, vezi https://hroderic.wordpress.com/2011/11/14/florile-dalbe/

Spâic

”spâic, spâici, s.m. (reg.) cioară.” (dexonline.ro, ”Dicționar de arhaisme și regionalisme”, Gh. Bulgăr și Gh. Constantinescu-Dobridor, 2002)

Un cuvânt curios, care amintește mai degrabă lat. pīcus ”ciocănitoare” , pīca ”coțofană”, germ. Specht. La originea acestora este PIE (s)pī̆ko- ”woodpecker, etc.” (Pokorny)/ *(s)pīk[ʷ]- ”a k. of motley bird” (starling.rinet.ru).  Spâicul ar putea fi de fapt (??) cioara grivă, ”pictată” -asemenea coțofenei- în două culori.

Aș exclude derivarea din (s)pingo- ”sparrow, finch”.

Desigur, explicația este departe de a fi dată.
Vocalismul mi se pare bizar (de ce spâic și nu *spâc sau *spânc ?). Apoi, nu știu dacă ”spâic” este monosilabic (așa cum intuiesc) ori bisilabic (spâ-ic?).
Nu e exclus să avem aici un cuvânt autohton, destul de puțin cunoscut, din câte se vede.

 

Copârcel

Un cuvânt care apare în balada ”Costea și Fulga”, culeasă în Valea Timocului:

”Și mi-avea Costea, mi-avea
Patruzeci de câini bătrâni,
Care păzea pe la stâni;
Și o sută de copârcei,
Care umblă după oi;
Mai avea și pe Guda,
Pe Guda, căța bătrână,
Fără nici un dinte-n gură.”

Nu am găsit cuvântul în dicționare. Probabil are o circulație restrânsă la Valea Timocului, eventual și Oltenia sudică.
Aparent este un împrumut din turcă: köpek = câine, diminutivat și cu un r infix.
N-aș putea spune care a fost evoluția formei cuvântului.

Tc. köpek provine din proto-turcicul *köpek ” 1 dog 2 hound 3 sheep-dog 4 yard dog 5 puppy” (starling.rinet.ru).

Aceeași origine turcică o are ung. kopó ‘bloodhound’ (din care avem rom. copou și copoi); și probabil rus. кобель ”dog, male-dog”, despre care site-ul citat menționează: ”it was attested for the first time in 1599 as a term for a hounting hound”.
Pare deci să fie vorba de o rasă anume de câini de vânătoare (”copoii”), de origine turcică, care s-a răspândit la mai multe popoare. Numele trebuie să se fi extins apoi și la alte rase, în limba rusă ajungând să însemne, simplu, ”câine”.

”Copârceii” sunt însă câini ciobănești care însoțesc turma; sensul 3 al rădăcinii turcice, pe care îl are ”köbelek”, cuvânt din limba kumyk (vorbită în Daghestan, Ossetia de nord și Cecenia), rudă apropiată a cumanei.
Forma diminutivală ar indica niște câini de talie mică, probabil câini de întors oile.