Maier, bour negru

Într-un articol din revista ”Carpații”, (12/1937, pag. 370) sunt citate câteva variante ale unei colinde în care motivul central este un bour negru care poartă între coarne un leagăn. Într-o variantă culeasă de pe Valea Nistrului, numele bourului este Maier:

”Maier, Maier, bour negru,
Mai încet cu coarne-a tăli
Mi-i sminti odoarili meii…”

Aș vedea în acest ”maier” -fără legătură cu germ. Meier „fermier; administrator de moșie”- un adjectiv coloristic, posibil autohton, însemnând chiar negru; forma cuvântului ar putea fi însă coruptă. Poate originea sa este PIE *mel-6, melǝ- ”dark colour (black, dirty, etc.)” (Pokorny). Ar putea fi înrudit cu rom. mier ”albastru”, cu hidronimul dacic Miliare, alb. mjerë ”nefericit” (din IE *mel-ro- ”negru” -cf. Pokorny).

Colindele al căror text este citat în articol provin din Moldova (Covurlui, Valea Nistrului) ori nordul Dobrogei (Tulcea). Se pare că bourul negru înoată cu leagănul de mătase în coarne:

„Printre brazi, printre molifţi
Înnoată, înnoată
Bohor negru. Bohor negru
Coarne-şi scoate.
În vârful corniţelor
Legănele: tafta verde.
Dar în leagăn cine-mi şeade?” (Covurlui)

„Noată-ș noată bour negru
Noată-ş noată, coarni-ş poartă.
Dar în coarni el mai poarta
Legănel di mătasâ.
Dar într’ânsu cini-mi coasă?” (Tulcea)

Am ascultat însă o variantă basarabeană a colindei, în care în locul cuvântului înnoată/ ș-noată apare un misterios ”Șnotur”. E greu de zis care ar fi varianta originală.

Dacă acest ”Șnotur” este numele bourului negru, s-ar putea recunoaște în el un ”tur” -care în unele limbi slave, de ex. poloneza, înseamnă bour (cf. lit. taũras ”taur, bour”, lat. taurus, osc toru). Dar primul formant *șno- mi se pare obscur.

Luncile Arșunelului

”[Lun]ncile Arșunelului Se spune despre un loc imaginar, necunoscut, din care nu se mai întoarce nimeni” (”Micul dicționar academic” (2010), dexonline.ro)

Pentru că luncile sunt șesuri formate lângă o apă curgătoare, Arșunel este, destul de probabil, numele unui râu. Forma diminutivală indică de obicei faptul că este un afluent important al unui râu mai mare, un *Arșun (cf. Olteț – Olt, Ampoița- Ampoi și poate Argeșel, care nu se varsă direct în Argeș), ceea ce e destul de interesant. P.d.a.p., diminutivarea numelui unui râu are uneori doar o valoare afectivă, așa cum râul Sabar este ”alintat” cu numele Săbărel într-un cântec popular.

În orice caz, dacă Arșunelul este un curs de apă, el e situat probabil foarte departe, la granița lumii cunoscute, ori este un râu infernal, curgând în lumea de dincolo.

Rădăcina *ars- apare în câteva toponime trace, la origine hidronime, după I. Duridanov: *Arsela (cf. unui epitet al lui Sabazios, Arselenos, și dacicele (?) Arsa, Arsaza, Arsena, Arsila. La originea lor ar fi PIE *ors-, *ers- ‘to flow; moisture’.

Din aceeași rădăcină ere-s-2  provin (cf. Pokorny), lit. aršùs ”fierce, violent”, avest. aršan și gr. ἀρρενο ”bărbat” (care a dat numele Arsenie).

Există și posibilitatea ca Arșunel să fie un antroponim, iar î.a.c. ar putea fi un derivat al numelui Arsenie.

În ”Dicționarul onomastic român” al lui N.N. Constantinescu e menționat însă un

”AȘUNEL, < iran. axšaena „albastru închis” (O Dens T). Nume obișnuit la Moți.” (cf. dexonline.ro)

Probabil explicația (dată de O. Densusianu) este în consonanță cu ideea că moții ar fi de origine alană.

Între Așunel și Arșunel ar putea fi același raport ca între ”ajun” și ”arjun”, cel din urmă fiind o variantă a lui ”ajun”, în care a apărut un ciudat r infix.

Gujălii și angării

”gujălíe f. (din gujulie). Vest. Pasăre domestică orĭ sălbatică. V. angărie.” (Scriban, dexonline.ro)

Scriban leagă acest cuvânt de gujulie, gâzulie ”gâză, gânganie”.

O altă conexiune posibilă ar fi, cred, tc. kuș și turkmenul guș ”pasăre”, din proto-turcicul *Kuĺ ” 1 bird 2 duck” (starlingdb.org). Ar putea proveni în română dinr-un împrumut turcic mai vechi, + sufixul -ălie, care are o anume nuanță expresivă (cf. gongălie = goangă).

Există și posibilitatea unei origini IE, din rădăcina *gug’- ”a k. of bird”(S.Starostin), cf. lit. gùžas, gužùtis ”barză”, v.gr. gǘg[ǟ]s ”a bird” .

După Al. Ciorănescu, angărie/angara este un cuvânt identic cu angara ”necaz”:

”angará (angarále), s. f. – 1. Obligație în bani sau zile de lucru. – 2. Greutate, problemă, necaz, belea. – 3. Pasăre de curte. – Var. angărie, angarie, angarea, hangara(le), angherie. – Mr. angărie. Ngr. ἀγγαρεία (Meyer 12; DAR), de unde și it. angheria, fr. angarie, sp. angaria, tc. angarya, alb. angherii, bg. angarija, pol. angarya. Sensul 3 este der. de la 2, în ciuda îndoielilor exprimate de DAR; cf. boală ca nume de vite.” (cf. dexonline.ro)

După Scriban, însă, e legat de

”anghiríe f. (V. angărie). Btș. Jivină (insect orĭ reptil).” (dexonline.ro)

Pare un derivat al PIE  *angʷ- ”șarpe”, cf. lat. anguis, lit. angìs ”șarpe”, dar p.d.a.p. nu pare un cuvânt moștenit.

P.d.a.p., o coincidență interesantă e între angărie ”pasăre de curte” și mongolul (!) aŋgir ”specie de rață sălbatică”, turkmenul aŋk ‘red duck’ (din aceeași rădăcină nostratică provine PIE *anǝt- ”duck”).

Tiaz

”tiáz, tiazuri, s.n. – (reg.) Greutate care se punea pe grapă, pentru a putea sfărma bulgării de pământ (Bilțiu, 1994). – Et. nec.” (D.Ștef, ”Dicționar de regionalisme și arhaisme maramureșene”(2015), cf. dexonline.ro)

Având în vedere doar fonetica, cuvântul ar putea fi o variantă a lui piez/chez, cf. și pluralului chezuri/piezuri:

”Modelele broderiilor și podoabelor diferă de la o zonă la alta, de la Nistru până în zonele vestice ale arealului de răspândire a etniei românești. În Moldova s-au purtat în special râurii costișați / chezuri / piezuri – adică oblici.” (http://highleague.ro/de-sanziene-romanii-sarbatoresc-ziua-universala-a-iei/)

Problema este semantica. Nu văd în ce mod ar putea fi legat, ca înțeles, acest ”tiaz” de lat. pes, pĕdis ”piciorul de la gleznă în jos” (> rom. piez “picior”, piază).

Aș vedea o conexiune posibilă cu lat. clādēs, clādis ”a breaking, beating, dashing to pieces” (sensul propriu)/ ”a destroyer, scourge, pest”. Lat. clādis ar putea da rom *chiaz > rom. maram. tiaz, înțelesul acestuia din urmă fiind așadar de ”sfărâmător” al bulgărilor de pământ.

Dar am dubii că lat. clādis este etimonul lui tiaz. Putem să ne gândim și la un alt derivat posibil (autohton?) al PIE klād- ”to hit”.

După Pokorny, rădăcina este și la originea bg. klada (> rom. cladă, clădi).

Cicernă

”cicérnă sf [At: DA ms / Pl: ~ne / E: nct] (Reg) Jgheab mic la moară.” (”Micul dicționar academic”(2010), cf. dexonline.ro)

Probabil un cuvânt identic cu ticernă, pe care dicționarul menționat îl consideră variantă a lui cetârnă.

”cetîrnă (-ne), s. f. – Canal, țeavă de scurgere.- Var. ceatîrnă, ceternă. Mag. csatorna (Schuchardt, ZRPh., XXVI, 169; REW 195), din lat. cisterna. Este dublet de la neol. cisternă, din fr. Circulă mai ales în Trans.; cf. sb. čatrnja.” (Al. Ciorănescu, cf. dexonline.ro)

Cred că ticernă/cicernă ar putea să nu fie o metateză a lui ”cetârnă”, ci un alt cuvânt, un reprezentant al PIE tekʷ- ”to run, to flow”, cf. sb. tèčēm , tèći` flow’, lit. tekù ”run, flow”, tėkmė̃ `source, river ‘, sl. tokъ, potokъ ”stream”.

Sufixul -rna este atestat în limba dacă (ex. prodiarna), nefiind exclus ca ”ticernă” să fie un cuvânt autohton. Pe de altă parte, ar putea fi un împrumut slav.

Lapiță

”lapiță sf [At: BĂCESCU, P. 35 / Pl: ? / E: nct] (Reg) Pui de plătică¹.” (”Micul dicționar academic”(2010), cf. dexonline.ro)

Aș vedea în acest cuvânt un diminutiv dintr-un *lapă ”plătică” și ”frunză”, cf. lit. lapas, let. lapa, sloven lépen ”frunză”, gr. λοπίς ”solz”, din PIE *lep– ” to peel, to skin” (S. Starostin). După Vasmer, lit. lapas este înrudit cu sl. лопу́х (> rom. lăpuș ”brusture”) și lat. lappa.

Semantismul ar putea fi explicat de o altă denumire a puietului de plătică -”foaia-plopului”- întâlnită în Delta Dunării (vezi http://www.ghiduldelteidunarii.ro/mic-dictionar-de-cuvinte-uzuale-din-zona-deltei-dunarii/).

Î.a.c., cuvântul (dispărut?) *lapă ”frunză” ar putea avea origini autohtone. Pe de altă parte, având în vedere prezența unor cuvinte similare în limbile baltice și slave, ”lapiță” ar putea fi un cuvânt slav cu totul (nu doar sufixul -iță), ca majoritatea numelor de pești din limba română.

Alternativ, ”lapiță” ar putea (?) deriva din rădăcina  *lāp ”to shine”. Deși ar fi o ”pistă” plauzibilă în cazul unui nume de pește, în acest caz înțelesul nu ar reda caracteristica esențială a acestei specii, corpul turtit.

Purtători de sica?

Din PIE *pelek’- ”axe” (S.Starotin, https://starlingdb.org/) provine v.ind. párśu- ”curved knife, sickle”.

Cred că avem aici și o posibilă etimologie pentru pleistoi/ polistai, numele ”preoților asceți daci” (care ar putea fi identificați chiar cu tarabostes); ei ar fi purtătorii unei arme ar cărei nume provine din rădăcina *pelek’ (rămâne de văzut dacă este pumnalul sica ori falx-ul). Atât ”polistai”, cât și ”pleistoi” pot fi variante corupte ale aceluiași cuvânt dacic, prin confuzia cu cuvinte grecești.

În legătură cu PIE *pelek‘- ”axe” am mai scris cândva un articol, ipoteza de acolo fiind ceva mai improbabilă decât cea de față – v. https://hroderic.wordpress.com/2016/07/10/perseus-o-coincidenta

Cedonia

Numele unui castru roman din Dacia, aflat pe drumul care lega Romula de Apulum, localizat (?) pe teritoriul mun. Sibiu (cartierul Gușterița), ori în împrejurimile acestuia.

La prima vedere, toponimul îmi ”pare” tracic (cf. Edones, Mygdonia) sau celtic (cf. Bononia, Redones șa.), ambele posibilități corespunzând cu istoria zonei.

Dacă este celtic, ar putea fi vorba de o zonă împădurită, cf. unui proto-celtic *cēd- (?) ‘wood’, sau *koid- ‘wood’ (galez coed), ultimul din PIE kaito-.

O altă posibilitate este rădăcina PIE ked- ”to smoke, fume”, din care provin gr. κέδρος ”ienupăr, cedru” și lit.  kadagī̃s ”ienupăr”, sl.  kadilo ”tămâie” (> rom. cădelniță), v.ind. kadrú- `brown ‘.

În vecinătatea Sibiului există localitatea Rășinari; nu e exclus ca toponimul antic Cedonia să aibă o semantică asemănătoare, legată de exploatarea rășinei (vor fi ”tămâiat” și dacii cu ea?).

Jue

“jue afp [At: CHEST. V, 75/21 / E: nct] (Reg; d. oi) Cu botul galben.” (”Micul dicționar academic”(2010), cf. dexonline.ro)

”juiană af [At: CHEST. V, 75/21 / Pl: ~ne / E: ns cf jue] (Reg; d. oaie) Care este puțin galbenă pe lângă bot.” (”Micul dicționar academic”(2010), cf. dexonline.ro)

În afara vocabularului pastoral întâlnim

”joian¹ sm [At: PANȚU, PL. / Pl: ~i / E: ns cf joaie] Plantă ierboasă cu flori albe, ale cărei rădăcini conțin un suc galben-portocaliu (Oenanthe silafolia).”

”joaie sf [At: DA / Pl: joi / E: ns cf joian] (Bot; reg) 1 Salvie de câmp. (Salvia pratensis). 2 Cinsteț (Salvia glutinosa).” (”Micul dicționar academic”(2010), cf. dexonline.ro)

Numitorul comun pare să fie culoarea galbenă, sau galben-portocalie. M-a frapat faptul că, în astrologie, portocaliul este chiar culoarea asociată lui Jupiter (vezi aici, de exemplu), iar ”jue” și ”joian” amintesc, desigur, numele zilei de joi. N-am întâlnit însă niciun sens coloristic pentru lat. jovius ”of or belonging to Jupiter”; ar putea să fie doar o coincidență, totuși foarte interesantă.

Cuvântul ar putea deriva, cred, dintr-o veche denumire, probabil dacică, a tisei, cf. v.prus.  iuwis, lit. ievà, jievà, engl. yew, galez ywen, după Pokorny din PIE ei-3 ” multicoloured; reddish”. Engl. yew s-a referit cândva și la o culoare (cea a lemnului de tisă): ”The word yew as it was originally used seems to refer to the colour brown.” (https://en.wikipedia.org/wiki/Taxus_baccata, citându-l pe Douglas Simms, “A Celto-Germanic Etymology for Flora and Fauna which will Boar Yew”).

Mai puțin probabilă, dar nu exclusă, ar fi originea unui adj. coloristic în PIE i̯eu̯o- ”corn; barley” (v.ind.  yáva – m. `grain; barley, millet ‘, lit. javas m. `grain ‘,  jáuja ”corn”). 

Dacă în loc de j inițial este -la origine- un z, putem să ne gândim la PIE dheu-3 ”shining, to shine” (v.ind. dhavala- `white, dazzling white') , ori dei-1 ”to shine; day”. 

Din PIE  ĝhel-1 ”to shine; green, gold, blue” (sursa terminației -zila în numele dacice de plate, a tracului Zoltes ș.a.) derivarea mi se pare foarte dificilă fonetic. Totuși, un dublu l a dispărut în cuvinte românești precum piuă (lat. *pilla), *văduu (=văduv, lat. viduus), *măduă (=măduvă, lat. medulla).
S.-cr. žut ”galben” nu poate fi sursa unui eventual împrumut (din *jută > juă mi se pare complet implauzibil).

În concluzie... nu am concluzii - și poate că etimologia necunoscută din dicționare e cea mai bună soluție, deocamdată.

Zordâu

“zordâu, ~âie a [At: CONV. LIT. XLIV₂, 268 / V: zur~, zurdun, zudriu / Pl: ~âi, ~âie / E: nct] (Reg; d. lână sau d. obiecte confecționate din lână) 1 De culoare alb-cenușiu Si: brumărel (1). 2 (Pex) Pestriț. 3 (Reg; îf zudrin; d. ovine) Care are lâna albă cu șuvițe negre. 4 (Buc; d. lână) Murdar. 5 (Reg; d. apă) Tulbure.” (”Micul dicționar academic”(2010), dexonline.ro)

Atât sensul, cât și forma rădăcinii zord-/zurd- ar aminti un lat. *sordus, pe care Pokorny îl presupune la baza lui sordeō, sordidus, sordēs (din PIE su̯ordo-s ”black, dark”). E greu de explicat însă de ce apare un z inițial în loc de s; probabil un caz similar lui zer/zăr, care corespunde cu lat. serum, dar are z (dz) în loc de s. Să fie oare (??) un împrumut dacic din latină, reintrat apoi în latina populară care a devenit româna? Sau un cuvânt doar coradical -la nivel IE- cu lat. *sordus?

O altă posibilitate ar fi ca ”zurdâu” să fie un cuvânt autohton din aceeași rădăcină ca neologismul ”gri” și slavismul ”zori”: PIE ĝher-3  ”to shine, shimmer”. Putem să ne gândim și la ĝhel-1 ”yellow, green, gray or blue”, ori la *dh(e)u̯el- ”a tulbura; apă tulbure, mocirlă”, din care I.I.Russu afirma că provine toponimul tracic Deultum.