Raţă oltenească

Am aflat un cuvânt curios într-un mic dicţionar de pe blogul lui Nea Costache:

măniţă = răţuşcă ; “mani” fiind cuvântul cu care se cheamă raţele ( ceva în genul “pui-pui”…).

Fără acel m- iniţial, numele ( rămas -ani ) ar trimite spre raţa latină anas ( PIE *anǝt- ).

Ceva asemănător avem cu ursul: dacă din “Martin” renunţăm la m- iniţial, ne amintim de celtul art , grecul arktos – “urs”.

Nu ştiu care ar putea fi originea şi semnificaţia aproximativă a acestui m-. Pare un articol hotărât ( ? ). O rădăcină boreană MV ( pron. demonstrativ ) nu pare să aibă “descendenţi” IE.

Însă, nu prea departe, ne putem gândi la “mă” şi “bă” , cuvinte de adresare la urma urmei ( “mani” fiind tot o formulă de adresare când oltenii sunt politicoşi cu raţele ).

***

Alte ipoteze:

-“Mani” ar putea să aibă o origine expresivă, legată de interj. “mac” ; “măniţă” putând fi o prescurtare – duioasă -de la “măcăniţă”.

O origine imitativă (?) este pusă şi pe seama engl. mew, fr. mouette “pescăruş”.

*

– “Mani” ar putea fi legat de v. ind. májjati “a se scufunda”, maṅktar- “scufundător” ( vezi în engl. duck = “raţă”, dar şi “a se scufunda” ); radicalul IE ar fi *mezg- . Î.a.c. evoluţia fonetică ar fi curioasă.

*

-“Mani” legat ( cumva ) de v. ind. madgú- “o pasăre de apă, cufundac”. După Pokorny, rădăcina IE este *mad “umed, lucios, gras” ( care a dat alb. manj ).

*

Engl. minnow “plevuşcă” provine din PIE *menǝ(w)- , ca şi v. ind. mīna “peşte”, v.gr. mái̯nǟ “Maena  vulgaris”.

Poate că “mani” nu este la origine numele raţelor, ci al hranei lor ( peştii mici), “mani” reprezentând o invitaţie la masă.

Ori, poate, numele peştelui şi cel al raţei au o origine comună într-un cuvânt desemnând un element din mediul acvatic.