A aromi

”aromésc v. tr. (poate înrudit cu aromă). Vest. Adorm puțin: o aromise somnu (CL. 1910,316). Fig. Seduc, înșel. V. intr. Ațipesc visînd. – La Moxa arumesc.” (Scriban, cf. dexonline.ro)

”aromì v. (transitiv) 1. a ameți prin miros îmbătător: florile m’au aromit și somn greu am adormit POP.; 2. (intransitiv) a adormi ușor, a ațipi. [Dela aromă, mirodenie; primitiv: a afuma cu mirodenii, sens încă conservat de Mold. aromit].” (Șăineanu, cf. dexonline.ro)

”aromeală, s. f. (înv., ispită; stare de somnolență, de somn ușor); aromi, vb. (a seduce, a ispiti; a ațipi, a adormi). Etimologia lui aromi „a dormi” prezintă dificultăți semantice, pe care DAR nu le explică suficient; dar este și mai dificilă cea propusă de Cihac, II, 195, plecînd de la cr. žmiriti „a închide ochii”.” (Ciorănescu, cf. dexonline.ro)

E posibil ca acest ”aromi” (arumi?) să fie un reflex al PIE  rem- ”to rest” (lit. rōmùs ”calm, gentle”, gotic rimis ”odihnă”, avest. rāman- ”odihnă, pace” etc.).

Poate că forma inițială și autentică a cuvântului (posibil autohton) era ”arumi”, varianta ”aromi” datorându-se contaminării cu ”aromă”.

Platoriță

”platoriță sf [At: LEXIC REG. II, 52 / A și: platoriță / Pl: ~țe / E: cf plată²] (Reg) 1 Scândură groasă, plană. 2 Fiecare dintre cele două jumătăți ale miezului de nucă.” (”Micul dicționar academic”(2010), cf. dexonline.ro)

Ce ”numitor comun” să aibă cele două sensuri ale cuvântului? Poate ideea de obiect obținut prin despicarea longitudinală a ceva (un lemn, o nucă) în două jumătăți.

Nu e exclus, deci, ca acest cuvânt să aibă aceeași origine PIE ca englezul split. Ar fi rădăcina  *(s)pala- ”to split in two; half, a half of the log, board” (germ. spalten ”split”, lit. pélti ”a deschide ochii larg”, v.ind. phalaka- `board, lath, plank, leaf, bench’, alb. palë ”side, partition”).

Cel puțin rădăcina cuvântului (plat-) ar putea avea origini autohtone; deocamdată, o afirmație prudentă, desigur.

Strălunț

”strălunț sm [At: PĂCALĂ, M. 31 / Pl: ~i / E: ns cf lăstun] (Orn; reg) Lăstun (Delichon urbica).” (”Micul dicționar academic” (2010), cf. dexonline.ro)

Probabil din storos, stornos  ”Star und Vögel ähnlichen Lauteindrucks” (Pokorny), cf. engl. starling ”graur”, lat. sturnus ”graur”, ags. stearn ”rândunică de mare/ chiră”, ceh strnad, rus strenátka ”presură galbenă”.

Poate că în ”strălunț” sunetul l e produsul unei disimilări a lui n (*strănunț dintr-un mai vechi *stărnunț, cf. strănuta din lat. sternutare?). Despre terminație nu știu deocamdată ce să spun, de vreme ce ”mânz” și ”spânz” au ca variante regionale ”mânț” și ”spânț”.

Însă de menționat aici ar mai fi

”strănút (-tă), adj. – Cu o pată albă pe nas sau pe bot. – Var. stărnut, strenut. Origine incertă. După Tiktin și Candrea, din a strănuta „e elimina cu zgomot aerul din plămîni pe nas și pe gură”, dar legătura lor semantică nu este clară. Ar putea fi pus în legătură cu sl. sruna „căprior”, cf. bg. sărna, sb. srna „căprior” (Densusianu, GS, I, 348 și VII, 279; Rosetti, II, 82); deși destul de greu cu got. stairno › germ. Stern „stea” (Gamillscheg, Rom. Germ., II, 254; Pușcariu, Lr., 273). După Skok, ZRPh., L, 272, cf. REW 8242N, din lat. stella, cu infixul r, ca bol. strela, sp. estrella.” (Al. Ciorănescu, dexonline.ro)

Posibila înrudire cu ”strălunț” nu poate fi deocamdată afirmată, dar nici exclusă.

Alte cuvinte asemănătoare: lat. strenuus ”brisk, nimble, quick, prompt”, lat. (sabin) strēna ”a sign, prognostic, omen” (latinlexicon.org); l-am menționat pe ultimul pentru că zborul păsărilor avea o mare importanță în prevestirile augurilor.

Pentru alte interpretări, vezi comentariul 4 (Sorin5780) la hroderic.wordpress.com/2013/11/01/lostun/ .

A se meria

”meria vr [At: CONV. LIT. XLV, 583 / Pzi: ~iez / E: nct] (Mun) A-și freca sau lovi în mers un picior cu celălalt, adesea rănindu-se. Și: a se cosi.” (”Micul dicționar academic” (2010), cf. dexonline.ro)

”MERIÁ vb. I. R e f l. (Prin vestul Munt.) A se lovi în mers cu un picior de celălalt (adesea rănindu-se); a se cosi. Caii mi s-au meriat. CONV. LIT. XLV, 583. Iată cum merge Nilă, parcă e meriat. ib. – Prez. ind.: meriez. – Etimologia necunoscută. Cf. L. ROM. 1 960, nr. 6, 40.” (”Dicționar al limbii române”, Academia Română, 1913-2010; cf. dexonline.ro)

”meriá (-íi, -át), vb. refl. – (Olt.) A se cosi la picioare (despre animale de călărie). Sb. merati „a lovi (rufele pentru a le spăla)”. După Scriban, din sb. meriti „a măsura”. Poate relaționat cu meriu, adj. (Munt., greoi, amorțit); merintic, adj. (Munt., greoi, amorțit), pe care Cihac, II, 192, îl lega de sl. mrŭtvŭ „mort”.” (Al. Ciorănescu, dexonline.ro)

Cuvântul ar putea fi, de exemplu, un reflex (autohton?) al PIE  mer-5 ”to rub, wipe” (Pokorny; cf. hitt. marrija- ”a sfărâma (?)”, v.gr. marái̯nō ”wipe out, destroy”, lat. moretum, mortarium) sau (?)  mel-1 ”to grind, hit” (acesta, cu derivatele sale însemnând ”moale”, putând fi mai degrabă legat de ”meriu” și ”merintic”).

Același lucru s-ar putea spune însă și despre ”a se cosi”, care în acest caz ar fi doar un omonim al lui ”a cosi” în sensul de a da cu coasa. PIE kes- ”to scratch, itch” (lit. kasît ”scraping, scratching, raking”),  k̂es- ”to cut”, din care provine sl. kosa ”coasă”,  kaik̂- ”to scratch, itch” (lit. kaĩšti ”scrape, rub, smooth”) ar putea sta la baza cuvântului.

Dar nu e exclus, cred, ca ”a (se) cosi” să fie o formă coruptă a lui ”a (se) coși”:

”coșí (-șésc, -ít), vb. – 1. A umfla. – 2. A bășica. – 3. A face coșuri, bubulițe. – 4. A bate, a cîrpi, a lovi. – 5. A înșela. Sb., cr. košiti se „a se uza prin frecare”, cf. slov. košatiti se „a se umfla”, rut. košiti sja „a se umfla” (Cihac, II, 74; DAR). – Der. coșitură, s. f. (bășică).” (Al. Ciorănescu, dexonline.ro)

Coiful-cuib

În volumul “Dicționar etimologic al localităților din județul Maramureș”, de Dorin Ștef, sunt menționate mai multe explicații etimologice ale numelui localității Cufoaia:

”Etimologie: Din hidron. Valea (Cofei) Cofoaiei > (dial.) Valea Cufoaiei > Cufoaia (< subst. cofă „groapă, adâncitură” + suf. augm. -oaia). ■ Potrivit atestărilor documentare (Cohpatak, Kopataka, Köh Pataka, unde patak = magh. patak „pârâu”), la baza denumirii localității Cufoaia pare a fi un toponim. Referitor la prima parte a termenului, istoricul Kadar (1901) crede că numele ar deriva de la cuvântul magh. koho „topitorie”, iar Resmeriță (1924) crede că derivă de la cuvântul cofă (v. Butian, 2004: 76). Köpataka, atestat la 1721, ar însemna „Râul cu pietre” (< magh. kö „piatră” + patak „râu” + suf. top. -a) (Frățilă). În analiza etimologică a top. Cofana „arătură, vie” (în localitatea Șieuț, jud. Bistrița-Năsăud), Dumitru Loșonți propune ca soluție apelativul cofană (cofăni, cofeni) cu sensul de „curmătură” (ALR Bistrița), „loc ca o covată”, „depresiune”, apelativ neînregistrat de dicționare, derivat de la *cofă („groapă, adâncitură” sens evoluat prin metaforă de la cofă „vas”) + suf. -ană (Loșonți, 2000: 125) Același termen *cofă „groapă, adâncitură” cu un sufix augmentativ -oaia, putea da numele oiconimului Cufoaia (vezi atestările din secolul XVIII: Kuffja, Kufoje). Probabil, inițial așezarea s-a numit Valea Cofei sau Valea Cofoaiei (dial. Cufoaiei), după numele unui curs de apă ce străbate o microdepresiune (de unde denumirea de cofă).” (Dorin Ștef, Wikisource)

Acest cofă= groapă ar corespunde aparent cu un sens al lui ”coif”:

”coif², cóifuri, s.n. (reg.) cuib de pești; clociob, coscoavă, captă.” (”Dicționar de arhaisme și regionalisme”, Gh. Bulgăr, Gh. Constantinescu-Dobridor, 2002, cf. dexonline.ro)

Părerea mea este că ar putea fi vorba de un germanism intrat timpuriu în limba română, coradical cu engl. cove ”from Old English cofa (“chamber; den”), from Proto-West Germanic *kobō, from Proto-Germanic *kubô” (Wiktionary); originea PIE ar fi *geup- ”cave, den, dug-out, mines” (starlingdb.org).

*

Asemănător oarecum ca formă și sens, însă -cred- cu origine diferită este covei ”ascunziș, gând ascuns” (Muntenia), care apare ca nume de localitate în Dolj, pe care ”Micul dicționar academic”(2010) îl leagă de ”a încovoia”.

Înrudit direct cu el este:

”cóvăĭ și -ĭésc v. intr. (cp. cu vsl. kovatĭ, a fabrica cĭocănind, și cu lat. cohus, cous, scobitură, boltă, cam ca vĭdua, rom. văduvă. V. și încovoĭ, cohăĭat, șovăĭesc). Vechĭ. Cotesc, ocolesc: apa Niluluĭ șuvăită și cuvăită (Cant.).” (Scriban, dexonline.ro)

”covăí (-ăésc, -ít), vb. – A înconjura, a ocoli. Origine necunoscută, probabil expresivă, dacă se ține seama de terminație cf. hămăi, lăpăi, fosăi, etc. Legătura cu sl. kovati „a făuri” (Scriban) nu este probabilă. – Der. covei, s. n. (Banat, Olt., cotitură, curbă, sinuozitate; ascunzătoare); încovoia, vb. (a îndoi, a curba, a pleca), pe care Tiktin, DAR și Pușcariu Lr., 358, îl explică pe baza unui sl. *kovaljati de la kovalĭ „fierar”, der. destul de îndoielnică; încovoială (var. încovoietură), s. f. (curbare, încovoiere, arcuire).” (Al. Ciorănescu, dexonline.ro)

Regional, v din ”covăi” pare să fi trecut în h:

”cohăĭát, -ă adj. (V. covăĭ). Vechĭ. Cotit, încovoĭat” (Scriban, dexonline.ro)

Sensul lui ”covăi” și ”încovoia” îl amintește pe al lat. convexus, însă evoluția fonetică ar fi cu totul problematică (lat. convexus > rom. *cuvâs ?).

*

Lat. cavea ”an excavated place, a hollow, cavity”, cavus ”hollow, excavated, concave” are originea în PIE  *k’awǝ- ”hollow” (starlingdb.org) și ar fi dat în română, după Al. Ciorănescu, *gău-, gaură, găun(os) și caună ”mină”.

Nu am găsit nicăieri o explicație pentru lat. cofānus ”pelican”, poate legat de cophinus ”basket”, gr. κόφινος (??). Cuvântul pare să fi și dispărut fără descendenți.

Cochie

”cochie sf [At: CIAUȘANU, V. / Pl: ~ii / E: nct] (Reg) 1 Corn de prescură. 2 Colac.” (”Micul dicționar academic”, ediția a 2-a; cf. dexonline.ro)

Să reprezinte acest cuvânt moștenirea lat. cōclea, cōcleae/ coclea, cocleae ”a snail/ snail-formed, spiral/ a snail-shell” (latinlexicon.org)?

Cățel (insulă)

Un sens curios al lui ”cățel” -și nemaiîntâlnit de mine până acum- este cel de „pământ înconjurat din toate părţile de apă”, adică insulă, ostrov. Este menționat în articolul ”Terminologie entopică în spaţiul românesc general şi moldovenesc. Zoonimele”, de Iustina Burci, în revista ”Limba română”, Chișinău, 2010.

Din capul locului, aș exclude legătura cu sensul obișnuit al lui ”cățel”=pui de câine. Acesta este, destul de probabil, doar un omonim.

Mai există o asemănare pur întâmplătoare cu regionalismul dobrogean ceatal ”porțiune de uscat, în formă de triunghi, care provoacă difluența fluvială” (DEX), care se explică foarte bine prin tc. çatal ”furcă”.

Însă cred că nu e întâmplătoare asemănarea cu cocioc ”insulă plutitoare, ostrov, plaur, plavie” (M. Seche, dexonline.ro), căruia mai demult i-am dedicat un articol- https://hroderic.wordpress.com/2014/03/09/cocioc/

Din păcate, din cauza unei erori tehnice, articolul respectiv nu a permis comentarii, oricât m-am străduit să elimin problema; îl voi lăsa așa cum este (a fost ceva dubios pe acolo), iar eventualele comentarii le puteți lăsa aici.

Pentru ”cocioc” s-a propus o legătură cu rus. kočka „grind într-o regiune mlăștinoasă”. Explicația cuvântului din dicționarul lui Vasmer conduce la PIE keu-2, keu̯ǝ- ”to bend” (Pokorny). E posibil ca aceasta să fie și la originea unei rădăcini autohtone cu variantele regionale căci- (cocioc) și căț- (cățel). Pentru mai multe posibilități, vezi articolul meu menționat mai sus.

Mi-a atras atenția și un lat. cantellus ”corner, nook (of land)” (un *cănțel confundat cu cățel?); cuvântul ar avea și varianta cautellus. Însă, d.p.d.v. semantic, ar fi o explicație mai slabă decât cea anterioară. La fel, mi s-a părut imposibil un compus în care partea a doua, -țel, să provină din lat. tellus ”earth, land, ground”; un compus daco-roman *koa- ”apă”(dacic) + tellus (latin) ar fi cât se poate de fantezist.

Bolbei

”bolbéi sm [At: DDRF / Pl: ~ / E: nct] (Zlg; pop) Bursuc.” (”Micul dicționar academic”(2010), cf. dexonline.ro)

Aparent similar alb. balë ”bursuc”, despre care V. Orel scrie ”related to bal, taking into account the light-colored spots from the badger’s snout”. Originea PIE a cuvântului albanez, probabil și a celui românesc, ar fi  bhel-1 ”shining, white”, din care provin numeroase denumiri de mustelide: galezul bele ”jder”, lat. fēlēs ”pisică sălbatică, jder, dihor” (pe care Pokorny îl pune sub semnul întrebării, dată fiind prezența în lat. a lui meles ”bursuc”), rom. (slav) beică ”jder de piatră”. Alb. baldos ”bursuc”, foarte probabil înrudit, pare să nu fie menționat (?) în dicționarul lui Orel.

Rom. bolbei pare să fie un cuvânt autohton, din aceeași rădăcină PIE.

Este exclusă, cred, legătura cu ”bolboia“=a se holba (ochii bursucului fiind mici), cu ”bulb” (tulpină subterană), ”bulbuc” ori ”a se bâlbăi”. Cel mult botul ascuțit al bursucului ar putea (??) aminti cumva ideea de ”bold”. Lat. volva ”a wrapper, covering”/”a womb, matrix” -din volvo ”to roll”, care a dat ”volută” și ”boltă”- nu pare nici el să fie conectabil semantic la ”bolbei”, afară de cazul în care a avut cumva vreun sens de ”vizuină” (?).

Un fapt curios e că, popular, câinele folosit la vânătoarea de bursuci se numea boldei (cuvânt foarte asemănător cu bolbei):

”BOLDÉI ~ m. 1) Specie de câini de vânătoare cu corpul lung și cu picioarele scurte, folosit pentru a scoate vulpile sau bursucii din vizuină; baset. 2) Câine din această specie. [Sil. bol-dei] /bold + suf. ~ei” (NODEX, cf. dexonline.ro)

”boldéĭ m., pl. tot așa (d. bold). Sud. Coteĭ, cățel. Un fel de cîne patic (negru cu galben) care se bagă pin vizuinĭ („îmboldește” vînatu să ĭasă). – În Tel. holdeĭ. – Fem. -eĭcă, pl. e.” (Scriban, cf. dexonline.ro)

Rost

Un cuvânt foarte uzitat, cu o multitudine de înțelesuri, la originea lor fiind, se spune, lat. rostrum.

În cele ce urmează, mă voi rezuma la sensul tehnic de ”spațiu îngust dintre cărămizile unui zid, dintre țiglele unui acoperiș, dintre piesele care trebuie sudate etc” (”Micul Dicționar Academic”(2010), dexonline.ro). Rostul poate fi gol (”spațiu îngust lăsat între două construcții alăturate sau între două părți ale unei construcții, pentru a permite mișcarea lor relativă sub acțiunea forțelor interioare sau a variațiilor de temperatură” -DEX) sau umplut cu ceva; avem verbul ”a rostui” =a netezi, a umple cu material golurile între cărămizi” și rostuitor ”zidar care rostuiește” (Ciorănescu). În engleză, spațiul dintre cărămizi se cheamă ”mortar joint” (“joint de mortier” în franceză, шов în rusă).

Semantica lat. rōstrum conduce mai degrabă spre ideea de cioc (curbat), bot, decât spre cea de gură deschisă, deschizătură. E posibil ca etimonul latin să nu fie originea reală a tuturor ”rosturilor” din română.

Ar putea fi luat în considerare, de exemplu, slavicul *orstъ (bulg. ръ́ст ”statură (înălțime), mărime la îmbrăcăminte), rus рост ”creștere, statură” ș.a.).

Înclin însă să cred că ”rostul” e un cuvânt foarte vechi în română, autohton, cu origine incertă prin multele explicații posibile care s-ar putea da.

Ar putea fi un derivat al PIE  er-5, erǝ- ”rare, loose, crumbly”, originea lat. rarus (rar) și rēte ”rețea”; sau PIE reu-2, reu̯ǝ- : rū̆- ” to tear out, dig out, open, acquire, etc.” (lit. rausiù, raũsti ”scratch, dig”);  rei-1 ”to tear, cut” (lat.ripa, isl. rista ”carve”, npers. rištan ”a țese”; cf. expresiei ”a porni rostul”= a țese??);  u̯er-3,  u̯reik̂- ”to turn, bind” (aici e de menționat și let. rìste ”der durch die Schlingen der Kettenenden des Webstuhles geschoben wird” (Pokorny), corespunzând semantic cu rom. rost ”vergea (de trestie) care se pune între firele urzelii pentru a menține rostul”); reu̯ǝ- : rū- ”to open; wide” etc.

Mi-a atras atenția și alb. rrasë ”slab; rock side; thin/flat”, cu origine neclară.

”A se răsti” ar putea deriva din PIE rā̆̆s- ”to sound, cry” (v. ind. rasati, rāsate `to roar, yell, howl, cry’, rasita- n. `roar, scream, noise, sound’). Al. Ciorănescu îl leagă tot de ”rost”:

”răstí (răstésc, răstít), vb. refl. – A răcni, a se stropși, a vorbi dur. Origine îndoielnică. Pare. var. a lui rosti „a vorbi”, sau der. directă de la rost „cioc”. Pentru evoluția semantică, cf. sp. enrostrar „a arunca în față”. Celelalte explicații par insuficiente: din sl. rešti „a zice” (Cihac, II, 308), soluție dificilă fonetic; pus în legătură cu rast „splină” (Tiktin); în loc de răpști (Scriban). – Der. răsteală, s. f. (asprime, mustrare); răstitură, s. f. (asprime).” (Al. Ciorănescu, dexonline.ro).

Siriu, sirac

Pentru numele munților Siriu, un etimon precis (!) ar putea fi tracul Serrhion, numele unui promontoriu și al unei fortărețe între Maroneia și Doriscos – din PIE  k̂er ”head, horn” (Pokorny), după I.I. Russu. Desigur, numele trebuie să fi fost purtat și de alte culmi.

P.d.a.p., Siriu este și numele râului care curge prin munți. Asta m-a dus la numele unui masiv din Apeninii sudici ai Italiei, Massiccio del Sirino, cu vârful Monte Sirino (1907 m, coincide cu altitudinea Ceahlăului -Vf. Ocolașul Mare). Numele muntelui ar proveni, se spune, de la cel al râului Siris, actualul Sinni (posibil un reflex al PIE ser ”to flow”).

Numele unui afluent al Siriului Mare, Vâna Mălâei, conservă un sens arhaic al lui ”vână”, cel de pârâu (lat. vēna ”a watercourse”, latinlexicon.org; cf. ”vână de apă”).

*

Un cuvânt cu etimologie necunoscută în ”Micul dicționar academic” (2010) este

”sirac¹ s [At: BORZA, D. 123 / A: nct / E: nct] (Bot; reg) Mei (Panicum milliaceum).” (dexonline.ro), care aparent ar trebui să fie un reflex al PIE  k̂er-2 ”to grow” (Pokorny), cf. cereală, lit.  šeriù ”furaj”.

Poate cuvântul e doar o variantă a lui ”sărăcin”= mei (vezi https://hroderic.wordpress.com/2013/06/15/salia/, cu comentariile).

Pentru lit. soros, sora ”mei” există o explicație -neclară- aici.

Gr. siros/σιρός  ”groapă pentru cereale, groapă-capcană”, cuvânt posibil pre-grec, pare în esență să se refere la o groapă, un puț, nu la cereale.